Fragment de viață

A plecat și a renunțat din nou la tot ceea ce iubea,ce mai avea…pentru a învața ,deși atunci nu știa că va primi mai mult decât ceruse.
Sentimentul acut de tristețe și însingurare o urmarise întreaga viață făcând-o să se întrebe mereu unde a greșit,pentru ce oamenii din viața ei au plecat sau i-au fost luați pe neașteptate atunci când avea mai mare nevoie . I se părea injust, inaccepabil… transformându se trepat în durere ,pentru că nu-și înțelegea rostul.
O existență țesută în jurul unei simple întrebări retorice în final, repetată la infinit:- De ce sunt altfel,…de ce nu îmi este permis să iubesc?să fiu iubită…de ce orice ating se transformă în scrum,ca și cum suflarea mea ar fi otravită?- De ce Doamne? Eu vreau doar să iubesc și să fiu iubită! Nu ți cer mare lucru!
Fără dragoste mor,mă usuc,devin un pustiu care veșnic tânjește după ceea ce nu poate avea..sufletul meu e asemeni unui oraș interzis,devastat de singurătate.
.A acceptat să trăiască așa fără bucurie,fără speranță,fără dragoste…însă se încăpățâna să trăiască,deși la urma urmei, nu mai avea un scop,o logică. Pierduse tot.Trecea prin lume ca un abur istovit,sterp,mânat prin lume de focul incertitudinii,de căutări,de așteptări ,EA – fără nume,fără viitor. O nălucă pe care nimeni n-o observă..O viață ratată , lipsită de sens,marcată de violență și resentimente. Devenise o ființă în a carei inimă trandafirul credinței se ofilise,iar în locul lui înverzise ghimpele amarei disperări,al autodistrugerii,al cinismului…
Momentul în care a ales să plece a fost acela în care a realizat cât de bolnavă este fără a suferi de fapt de vreo boală fizică,ci de una interioară care macină încet , sigur și dezintegrează,anulează stropul de lumină și umanitate…o boală nevăzută și ignorată deseori de noi toți:egoismul.Depărtarea de lume s-a dovedit a fi apropierea benefică de Dumnezeu,de ea însăși…..începutul unui drum spre ieșirea la lumină,spre vindecare .
Departe de casă, a întâlnit un om bolnav ,care spre marea surprindere s-a dovedit a fi mai sănătos decât ea. Doi străini ,doi bolnavi. EL și Ea.Clipa în care s- au întâlnit a fost una cu totul specială ca și cum ca și cum sufletele lor s-ar fi regăsit ,s-ar fi cunoscut dintotdeauna,cu toate că nu se văzuseră niciodată. .A fost secunda decisivă în care inima ei s-a deschis cu simplicitate în fața altuia,asemeni unei flori îmbocește sub soarele suav al dimineții. El a fost cel prin care a primit darul să râdă ,să învăte, în mod paradoxal,prin tăcere de a privi în intimitatea sufletului său înfruntând tenebrele fricii..Ea a început să se roage pentru acel om, renunțând pentru prima dată la a cere ceva pentru sine.,la se lamenta,începând să se gândească la celalalt ca la un alt eu..ca la. un suflet pereche , în suferință,iar mai apoi în rugăciune,oferind altcuiva și nu șieși ceva ce nu realiza că mai există în întunericul care o guverna- compasiune,dragoste,sinceritate,chestii banale și accesibile pe care le purtase întotdeauna cu ea ,în ea,dar pe care le ignorase.A înțeles că are de dat mai mult decât conștientiza,chiar dacă în fond , credea că nu avea nimic doar necazuri…. dezamăgiri care au făcut- o să tragă concluzii greșite
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Întâlnind apoi alți oameni aflați în suferință, a învățat că e important nu atât să primești,cât să fi dispus să dai ,nu să fi iubit,cât să fi capabil să iubești,nu să fi înțeles, ci să te străduiești să înțelegi și să nu judeci pe nimeni,să nu cataloghezi pentru că s- ar putea să te înșeli.
Fiecare zi a devenit una specială atunci când a ajuns să înțeleagă că adevărata fericire vine în momentul în care reusești să crezi în celălalt,mai ales atunci când acesta nu e dispus s-o facă, să nu încerci să câstigi tu cursa, ci să așepti ca și cel de lângă tine să devină învingător și să accepți cu seninătate să fi supus judecății pentru că ești altfel,că ai alte valori,alte principii într- o societate care e pe cale să le piardă. .A descoperit bucuria de a dărui un zâmbet celor care au uitat să zâmbeasă ,o rugăciune celor care au uitat cum s- o rostescă și de a da sprijinul său necondiționat oricui are nevoie., prin gesturi mici,neînsemnate în aparență; bucuria de a fi om într o lume în care tot mai mulți uită să mai fie și în care fericirea se măsoară în bunuri ,neglijându- i deseori pe cei de lângă ei, adevărata comoară ,.
A închis ochii fizici și i a deschis pe cei ai inimii savurând plăcerea de a privi strălucirea de cristal a unei stele și de a hoinări printre galaxii ,de a se bălăci sub stropii calzi ai unei ploi de vară și pe aceea de a asculta simfonia curcubeului. în compania neprețuită a unui prieten. Lucruri simple,care nu costă , nu pot fi cuantificate, dar care cu siguranță pun amprenta asupra unui om,asupra unei lumi.
Fiecare dintre noi e o lume pe care o putem construi sau distruge prin alegerile făcute.
A ajuns astfel, să privească viața ca un copil primind tot ceea ce i se oferă,cu modestie, cu recunoștință,fără întrebări; să o regândească cu mintea unui adult responsabil și să mulțumească plină de bucurie pentru că are mult mai mult decât și ar fi dorit,decât ar fi putut visa: darul de a putea crede, de a spera , iubi și de a-l accepta pe fiecare așa cum e,de a se accepta pe sine… bucuria de a avea un drum împreună cu alții si pentru alții , de a râde și de plânge….bucuria libertății și a redescoperirii rugăciunii care aduce pacea și vindecă….Bucuria luminii ce fiecare o poartă în suflet,pe cea izvorâtă din curajul de fi diferit și de a spune că tu mai poți lupta când alții renunță,că tu mai poți iubi acceptând și respectând , atunci când celălalt te ignoră și te disprețuiește ,bucuria de a crede că oamenii se mai pot schimba, mai ales atunci când se încăpățânează să-ți demonstreze contrariul.Bucuria de a- i ajuta să privească spre cer și în sufletele lor pentru a descoperi că pot fi altfel…. că sunt altfel demni ,frumoși si altruiști,îngeri unii pentru alții,prieteni și nu dușmani…

De Maria Alexandru