
Bucuria libertății
Când a fost adusă în penitenciar, Roxana rememoră copilăria fericită. Avusese totul: bijuterii, haine elegante, jucării, plase de dulciuri, de banane și de portocale. Culoarele lungi și cenușii, ca și gratiile de fier o deprimau. Se gândea că va prinde un moment liber, va folosi cearșaful de pe pat și își va curma suferința spânzurându-se. Ucisese din gelozie pe amanta bărbatului său care nu lipsea din casa lor, apoi îi tranșase cadavrul și îl aruncase în tomberoanele din oraș. Pașii săi răsunau sinistru în închisoare, lacrimile îi inundau chipul. Mila îi cutremera întreaga ființă, gândindu-se că și-a lăsat fără mamă copiii și că le-a pricinuit o durere de moarte părinților. Auzise că prin oraș, oamenii răi aruncaseră cu pietre în geamul apartamentului părinților, strigându-le :”Ați crescut o criminală!” Părinții ei demni, care o crescuseră pe ea și pe cei doi nepoți, erau vânați prin oraș, insultați fără milă pentru fapta ei! Băieții ajunseseră la școală bătaia de joc a colegilor. Se întreba de ce o faptă oribilă a unui om are consecințe atât de grave asupra familiei întregi?
Își dorea să moară, să scape de tot. Soțul o vizitase pentru ultima oară, ca să o acuze și să-i sporească suferința. A țipat la ea, a jignit-o profund afirmând că nu a iubit-o niciodată, doar a folosit-o. Apoi a vizitat-o soțul celei pe care o ucisese fără milă, spunându-i că o brunetă focoasă i-a luat locul și îi poartă hainele și bijuteriile, iar el, în calitate de văduv, va pretinde daune morale de milioane de euro. Așadar, soțul căruia îi dăruise doi copii și alături de care trăise 12 ani, adusese alta în munca ei. Se prăvălise dintr-o dată din vârful piramidei sociale într-o grotă abjectă. Fusese cel mai bun medic pediatru din oraș, absolvise Facultatea de Medicină cu 10, ca șefă de promoție, dar într-o clipă de nebunie pierduse totul!
Acum descoperea că toți o părăseau pe rând și se gândea că nu o va căuta nimeni, așteptând să primească închisoarea pe viață…Fostul soț s-a grăbit să divorțeze pentru a se căsători legitim cu înlocuitoarea, iar la partaj s-a oferit să-i dea camera copiilor, pentru a demonstra în fața justiției că este și o criminală, dar și o mamă fără inimă. Astfel că nu i-a rămas nimic din cei 12 ani de căsnicie, ba chiar și hainele și bijuteriile i- au fost oprite fără scrupule.
Dar în acele momente de deznădejde, bravii ei părinți au ajutat-o cu întreaga lor putere. Nu i-au pus întrebări acuzatoare, nu au obligat-o să vorbească despre lucrurile care o răneau profund, i-au spus doar atât:
Roxana, noi suntem alături de tine, dar trebuie să te reabilitezi, iar când vei ieși de-aici, să iei viața în piept de la început!
Nu voi mai ieși vie din închisoare, le-a răspuns plângând ea!
Te vom scoate din închisoare, oricât ne-ar costa! Vom lupta pentru tine, dar tu vei redeveni Roxana noastră cea demnă, mândră, frumoasă și iubitoare de viață!
Iubitoare de viață? Dar nu mai am nimic! Fostul soț a profitat de situația ingrată în care mă aflu și mi-a oprit totul, chiar și ultimul salariu!
Lupta bravilor părinți pentru Roxana a durat două decenii. Au avut răbdare, deși erau bătrâni și bolnavi, au vizitat-o regulat la penitenciar, ducându-i cosmetice, fructe, prăjituri și plicuri. Pe arșiță și geruri, ei se aflau la datorie. Ținându-se de mână se duceau să o încurajeze pe fiica lor.
Acasă, în fiecare lună, tatăl punea bani în cont pentru Roxana. S-a angajat la o firmă pentru a obține un venit suplimentar, au vândut o garsonieră din centrul orașului, pe care o închiriau, mai târziu, jumătate din pensie era direcționată direct către contul salvator…A urmat apoi bătălia cu instanțele și cu ziariștii. Doi bătrâni sprijinindu-se reciproc, slăbiți și împovărați de ani, luptând cu amețelile și cu durerea copleșitoare din suflet s-au zbătut pentru a obține libertatea fiicei lor. După 20 de ani de detenție, minunea s-a înfăptuit, dar Roxana nu a mai putut să locuiască în oraș, astfel că părinții i-au cumpărat un apartament într-o stațiune liniștită de munte. Între timp, fiica lor s-a căsătorit, luând viața de la început așa cum le-a promis și a reușit să-și vadă pe furiș și băieții care sunt studenți.
Am avut ocazia să le strâng mâna acestor bravi părinți care nu și-au abandonat copilul în încercarea dramatică a vieții lui, să stăm la o cafea și la o înghețată într-o zi de vară, dar erau atât de modești, fiind convinși că orice părinte ar fi făcut la fel și că ei nu și-au făcut decât datoria! M-am simțit mult îmbogățită sufletește după ce i-am cunoscut și sunt ferm convinsă că orice om are dreptul la a doua șansă!
De Elena Stan