Astăzi a fost o zi mohorâtă. Nu-mi place să-ţi spun asta, dar, din păcate, vara s-a dus. S-a aşternut toamna, parcă mai hotărâtă ca în alţi ani să-şi pună amprenta asupra României. Însă are şi acest anotimp frumuseţile lui; să nu ne întristăm. Există frumuseţe în toate. Doar să fie cineva capabil s-o perceapă… Şi să-i dea atenţia cuvenită.
Pentru că în ultima vreme am fost atât de ocupat cu treburile casei, am uitat să te mai bag în seamă. Ceartă-mă! O merit din plin. Cred că te-ai cam plictisit în întunericul sertarului biroului meu singur singurel… Nu te-am mai scos la lumină… Ce noroc cu ploaia de-afară!
Probabil că te întrebi ce anume mi-a ocupat tot timpul în ultimele zile. Te înţeleg perfect. Căci, de multe ori şi eu îmi pun destul de multe întrebări. Dar nu vreau să intru pe un tărâm necunoscut. Aşa că… să încep:
La mine acasă, tot teritoriul în care mă consider ca şi entitate dominantă se găseşte sub efectele curăţeniei generale – scăpăm de vechituri, rearanjăm corpuri de mobilier, facem curat mai… ca o concluzie.
Când am pomenit de vechituri să nu te gândeşti că am umplut tomberoanele de gunoi cu lucruri uitate în negura amintirilor, devenite subit de prisos. Nu! Nici pe departe! Aşa că nu te gândi să mă cerţi! Am ”triat” şi am ”valorificat” la maximum orice lucruşor care a ajuns, fără voia lui, să ne incomodeze: teancul de ziare şi reviste vechi ”colecţionate” într-o debara le-am strâns într-un pachet care a pornit pe drumul reciclării, iar îmbrăcămintea ce n-o mai port în prezent şi jucăriile de care vârsta m-a îndepărtat au devenit subiectul unui gest pe care nu-l vreau să-l calific singură, încercând astfel să nu mă debarasez de umila-mi modestie: le-am donat unor suflete nevoiaşe, care au nevoie de ele mai mult decât voi putea eu înţelege vreodată.
Partea frumoasă şi interesantă abia acum începe. Ca de obicei, la sfârşit de săptămână am plecat cu familia la ţară, la bunici. Nici n-am ajuns bine că m-am dus la nişte vecini amărâţi, situaţi într-o vale, la vreo zece case depărtare. Fără a le da detalii, m-am întors cu doi dintre copiii lor, mai măricei, oferindu-le o cutie plină cu ”daruri de la oraş”, după cum s-au exprimat aceştia.
Bucuria sinceră din ochii unor copii sărmani, atât de încercaţi de soartă, face cât o mie de alte fericiri. Şi te transformă în preţuirea propriei conştiinţe mulţumite.
Semnează: copilul din mine…

De Marius Valentin Săceanu