Bagajele pe care le porţi fără să ştii sunt cele mai grele…dar fiindcă eşti singurul bărbat care mă vrea fericita m-am furişat în maşină aşa cum aş fi vrut să mă strecor în inima ta…
Nu ştiu încotro te-ndrepţi şi nici nu-mi pasă…
Nu ştiu cum va mai fi relaţia noastră când mă vei descoperi cuibarită în geanta în care-ar fi trebuit să fie lucrurile tale…
Resimt fiecare hurducătură a drumului fără să vad nimic…însa aştept c-un fel de fior neobişnuit prima oprire…
Poţi să mă vinzi ca să-ţi cumperi cele necesare,poţi să mă pui la cele mai incredibile munci,doar să nu mă trimiti Acasa…n-aş putea să mă întorc fără tine printre stele!
Nu ştiu cum sa-ţi explic toate acestea…ai aprins în viaţa mea o lumină care mă devorează în intregime…pot să traiesc fără să-mi spui vreun cuvânt sau să mă atingi vreodată ,dar nu pot trăi fără să ard!!!
Maşina se-opreşte brusc şi scăldat într-o lumină fantastică chipul tău apare dincolo de fermoar:
_Tu?Aici?
Cu pupilele dilatate încerc cu o mutriţa nevinovată să schiţez un zambet…
_Nu ştiu ce ţi-as putea spune…n-aş fi ratat pentru nimic în lume o călatorie ca asta asa că m-am ascuns…ştiam că oricât te-aş fi implorat nu aveai de gând să mă iei…
Ştiu că eşti supărat pe mine şi ca vrei să mă trimiţi acasă pentru a savura aventura vieţii tale de unul singur şi nici argumentul ca simt că aş muri încet fără tine n-o să ţină…dar cel puţin am încercat…
Cu o mână vinovată dau sa-nchid fermoarul la loc…
-Şi acum ce faci?Doar n-o să stai acolo tot drumul!
-Pot sa urc în faţă?
-Ieşi o data din geanta aia!Data viitoare o să ştiu să-mi verific bine bagajele…
Dar eu ştiam că n-o să mai fie data viitoare…
Adulmecând cu grijă aerul te-am apucat de mână…un val de frig ma pătrunse…şi eu în tricou priveam cu ochii muţi de uimire zapada…
-Unde suntem?
M-am ghemuit pe banchetă ca un puiuţ zgribulit…
Drumul şerpuia înghitindu-ne ameninţator,sub puzderia de nevazute stele,în taigaua siberiană…
Atât de entuziasmată că aş fi sărutat fiecare atom care ne îngropa în neant…priveam mâinile cum conduc cufundate într-o tăcere de neclintit…
Ştiam că nu-i loc pentru mine dincolo de lentilele ochelarilor dar speram ca drumul să ne apropie în vreun fel…
Maşina s-a oprit şi te-ai ridicat fără zgomot,ai luat din spate lopata pentru a săpa lângă roţile înzăpezite…
Săpam şi eu cu mâinile goale şi viscolul mă biciuia ingheţându-mi orice urmă de lacrimă…
Simţeam un fel de frenezie ciudată…ca şi cum săpatul în patru labe ar fi fost un premiu,nu tortură…
Flori îngheţate începuseră să formeze în părul meu de regină,o diademă…
-Ce faci aici?Treci înauntru până nu îngheţi !Nu vrei să mă faci să-ţi port şi de grijă!
Nu aveai piele de focă să mă acoperi nici cuvinte pentru a-mi aprecia bunavoinţa însă aveai o privire oarecum umedă care te făcea irezistibil…
Te-aş fi privit ore intregi şi mi-aş fi dorit să fiu eu lopata care-ţi bătătoreşte mâinile şi zăpada sub care asuzi şi drumul cu totul şi…

M-a trezit vocea de o tandreţe devastatoare:
-Bea asta!
O inghiţitura de ceai îmi alunecă pe langa buze…nu mai recunoşteam nimic…o grota sub lumina abia pâlpâitoare a lanternei?
-Unde suntem?
Reflexe fosforescente danseaza ireale pe boltă şi fiecare fibră a Fiinţei îmi spune că mai sunt 6 luni până la primul crepuscul…
Şi-un iceberg în loc de inimă şi tot ai putea observa cum pâlpâind de emoţie aceleaşi rataciri vrajite îşi găsesc ecoul în mine…
-Unde ai lăsat maşina?
-Care masină?
Clipeam şi ceva mi se părea că nu-i bine:cum adică…care maşină???
-Maşina cu care-am plecat!
-Noi n-am plecat niciodată de-aici!Unde să mai plecăm când spatiul îngust ne-a devenit un ultim refugiu?
Nu mai ştiam să număr zile fara soare…M-am toropit în blana de urs alb păstrand ca şi-un semn de-ncredere o porţiune de deget…

De Paula-Monica Georgescu