Bucurie de Alina Bîndar
Pe strada aceea aglomerată și murdară își trăgea zilele după el încercând să supraviețuiască într-o lume mult prea agitată, mult prea meschină și rea. Oameni preocupați de probleme, uitați de fericire și care tânjeau după iubire sau bani, mișună în jurul lui de dimineață până seara. Nimeni nu îi acorda atenție, era o parte din peisajul cotidian cu care ceilalți se obișnuiseră. Îl chema Vladimir.
Fusese tânăr și plin de speranțe, privea spre viitor cu acea hotărâre și dorință, pe care doar o întalnim la cei aflați la începutul drumului vieții. A iubit, a adorat, a trăit nebunește fiecare clipă. Iar acum sta pe marginea trotuarului tânjind cu disperare după o vorbă bună sau măcar o privire caldă. Un gest care să-i demostreze că încă trăiește, că încă mai face parte din semințele aruncate de Dumnezeu pe pământ, dar care a încolțit mult prea devreme.
Fusese evacuat din casa sa, iar familia, soția și cei doi copii, au fost uciși în revoluție. Așa a ajuns aici. Pe strada Magheru, cerșind pentru doi lei pentru a se putea hrăni. Nu mai avea speranțe și nici visuri de viitor.
Era miercuri, o zi însorită de martie, mult prea calduroasă pentru acea perioadă a anului. Pentru el nu conta, căci ziua avea coordonatele uneia obișnuite, în care trudea pentru o fărâmă de bucurie.
„Primăvara aduce bucurie” gândea el în momentul în care în fața sa s-a oprit o fetiță. „Cred că tot ar avea vreo 6-7 ani” îi fulgerase prin minte în momentul în care o zărise. Arata exact ca fetița lui, iar amintirile începuseră să năvălească.
Fetița se apropie ușor și cu o scânteie în privire îi oferă o jumătate din prăjitura ei un pic începută. Se ducea împreună cu mama sa la o mătușă ce locuia în zonă. La vederea acestui bătrân firav, în haine zdrențuite, a cuprins-o o stare de milă și înduioșare. Mama sa îi povestise despre acești oameni, greu încercați de soartă, care, întradevăr, sunt înfometați.
Lui Vladimir nu-i veni a crede. În fața sa, o mână de om, îi imparte dragoste o dată cu o parte din desertul pe care mama i-l cumparase. Sufletul său a început să retrăiască simțiri de mult uitate, sentimente de duioșie, de iubire, de mulțumire infinită. Ochii au început să îi lăcrimeze, mâinile îmbătrânite cunoșteau acum tremurul bucuriei. După atâția ani de suferință.
Văzându-i lacrimile curgând șiroaie pe obraji, fetița a început să plângă și ea, iar întreaga scenă era de un sensibilitate aparte. Mama sa prinvindu-i gestul a înțeles ce suflet de copil crește. A scos din geantă portofelul și i-a înmânat bătrânului o bancnotă de 10 lei.
Acesta nu-și găsea cuvintele pentru a își exprima imensa bucurie ce îl cuprinsese. Fetița i-a luat mâna tremurândă în mânuțele sale în miniatură, albe și fragezi. Îl mângaie spunându-i „Nu mai plânge, nenea, că o să mănânci acum”.
Vladimir îi sărută mâna și o privește cu dragoste de copil, cu bucurie în suflet, cu bucurie în toată ființa sa.
După plecarea fetei a urmărit-o cu privirea până când aceasta se transformase într-un punct negru, greu de zărit prin ochii săi obosiți. „Acum înțeleg…”, gândi el, „Dumnezeu a creat primăvara pentru a împarte bucurie, pentru a renaște sentimentele frumoase o dată cu renașterea firului de iarbă.
De Alina Bîndar