A deschis ochii pentru prima dată şi a zărit o puternică lumină ce îi făcea ochii să lăcrimeze. A început să plângă, dar în zadar…nu o auzea nimeni, căci erau destule urlete, zgomote şi plânsete în jurul său. A încercat să se mişte, dar era cu neputinţă. Cineva o legase strâns şi o părăsise  într-un pat printre atâtea suflete rătăcite, între patru pereţi vechi şi reci, încălzită doar de lumina puternică a razelor solare ce o făceau să lăcrimeze.

O copilă cu chip angelic si zâmbitor îi face umbră pe ochi-i însângeraţi de atâta plâns. O fetiţă care cândva fusese în acelaşi loc, în acelaşi pat, se uită la ea cu tristeţe şi o ia în braţe, o sărută pe frunte în timp ce o lacrimă i se scurge pe obraz şi îi şopteşte la ureche: ,,Să nu creşti niciodată să rămâi aşa micuţă, mai bines să plângi aşa decât de durere’’.

În cameră intră o femeie înaltă cu păr roşu ce purta un halat alb şi începu să ţipe:

–  Gina, unde trebuia să fii tu acum?

–  Dar…, doar atât mai apucă să mai zică copila cu lacrimi în ochi.

–  Nici un dar, înapoi la treabă las-o acolo la locul ei!

–  Te urăsc! Îi spuse copila în timp ce fugi spre balconul ce avea uşa deschisă şi se aruncă la fel ca

• o pasăre, care abia învaţă să zboare, dar era doar o copilă şi izbi pământul cu putere.

Asistenta coborî în fugă scările, se duse la telefon să anunţe întâmplarea şi se scăpă spunând că nu a avut nicio vină, că nu a putut face nimic şi că nici prin gând nu i-ar fi trecut că fetiţa va  face un gest aşa necugetat. În acest timp, Mina, acel mic îngeraş plângea şi ţipa neîncetat. Deasupra patului micuţei apăru, ca prin vis, Gina şi îi spuse: ,,Am făcut-o pentru tine în speranţa că nu vei avea aceeaşi soartă ca a mea’’.

Dar in zadar această moarte, căci acum copila plânge în patul cândva încălzit de Gina şi şi-ar fi dorit să o aiba aproape ca pe o prietenă bună. Ar face şi ea aceeaşi alegere, dar mai are încă speranţa zilei de mâine. Între acei patru pereţi ai orfelinatului nu poate decât să strângă şi mai multă durere şi suferinţă.

Singura bucurie a Minei este natura, parfumul ierbii. Să alerge, să stea întinsă, să o audă crescând firul firav al ghiocelului plăpând.  Să simtă razele calde ale soarelui cum îi mângâie trupul cu căldura pe care nu a primit-o decât din natură, pentru că de căldura iubirii şi afecţiunii  nu a avut parte niciodată.

Nu o vizita nimeni. Era un orfelinat cu porţile închise. Ar fi vrut să fugă, să pună întrebări, să afle cum e afară. Acum avea nouă ani şi stătea la umbra teiului din curte şi plângea. De-oată vine o asistentă şi ii spune:

–  Mâine o să pleci! O să vină cineva să te ia. Sunt părinţii tăi, care te-au lăsat aici când erai mică.

Fata rămase încremenită, nu îi venea să creadă, acea sperantă pentru care trăia este acum realitate, nu ştia ce să facă. Ii era frică… Oare ce era dincolo de gard?   De un singur lucru era sigură: oricum va fi  tot va fi mai bine decăt între aceste ziduri întunecate şi reci.

Ieşind pe poartă a văzut o altă lume. Nu a vrut să mai privească înapoi, a răsuflat uşutată, ca şi cum abia acum începea să respire, ca şi cum până acum ceva o strângea de gât.

În faţa ei a apărut o doamnă îmbracată într-o rochie de o frumuseţe incredibilă, era de culoarea liliacului când înfloreşte,iar fata abia i-a deosebi chipul alb, parcă transparent.  Doamna s-a aplecat, cu lacrimi în ochi, a strâns-o în braţe şi i-a spus:

–  Iartă-mă! Nu am cuvinte să îţi spun cât regret totul şi cât de dor mi-a fost de tine, am multe de

explicat şi cred că ai la fel de multe întrebări de pus.E momentul să afli tot adevărul!

În ochii fetiţei, printre lacrim, se citea bucuria, o bucurie de neimaginat. Pentru prima dată avea sentimente plăcute, pentru prima dată  auzea o vorbă bună, era mulţumită şi se simţea împlinită.

Mina a aflat că mama ei nu o părasise niciodată, mereu a stat cu gândul numai la ea, a veghiat-o din umbră şi a sperat că într-o zi o s-o gasească şi acea zi a venit. Fetiţa îi fusese luată la naştere.Nu apucase nici să o ţină în braţe. Părinţii i-au dus-o departe căci era prea mică pentru un copil.

Mina şi-a făcut curaj şi i-a spus toate necvazurile prin care a trecut, astfel mama ei a făcut reclamaţie şi cu ajutorul inspectorilor veniţi pe neaşteptate la orfelinat acesta a fost închis. Fetiţei i se citea bucuria şi mulţumirea în ochi deoarece scăpase pe toţi acei copii de suferinţa din interiorul acelor ziduri pătate de atâtea lacrimi amare, reuşind să facă ceea ce a vrut mica Gina de la bun început.