Credeam că totul se va sfîrşi atunci cînd soarele îi va atinge pielea albă ca zăpada . Credeam ca toată senzaţia aceea minunată se va topi odată cu razele strălucitoare şi cu adierea fierbinte a aerului de vară . Credeam că imensitatea aceea care-mi oferea mii de bucurii va dispărea odată cu ivirea zorilor . Dar nu ! El a continuat să stea acolo şi să privească visător spre marea nemăsurabilă , să spere ca într-o zi durerea o să dispară şi, odată cu ea , singurătatea. Şi speranţele i-au fost îndeplinite din cauza unei bucurii imense!
Numele meu este Miriam şi am 19 ani. De la 15 ani însă , trăiesc departe de lume datorită unui eveniment care mi-a marcat existenţa. Mulţi spun că asta e o vîrstă frumoasă , cea mai frumoasă chiar. Nu eşti nici matur, dar nici copil. Eşti undeva la mijloc , prins in furtuna fericirii plină de neputinţă, mister, imaginaţie, dragoste , spirit de aventură. Vrei să faci totul , dar nimic nu-ţi reuşeşte! În cazul meu însă , lucrurile stau diferit. M-am născut la data programată cu multe decenii in urmă de cei mai mari savanţi. Am fost crescută diferit faţă de tine , de tine , de tine si de toţi ceilalţi. Am crescut într-un univers paralel cu al vostru , chiar dacă în aceeaşi lume. De mică am fost învaţată să iau lucrurile în serios şi să reglez totul în jurul meu. La 14 ani a fost începutul. M-am trezit brusc undeva în mijlocul Nicăieriului singură cu eul meu. De fapt mai aveam o hartă in buzunarul drept al pantalonilor. ,,Ţi-a fost sortit să fi Gardianul Prunculi.” Doar atat stătea scris pe acea bucată veche de hîrtie, deasupra unui desen nu tocmai reuşit. Vă întrebaţi poate ce reprezintă acest titul . Simplu : sunt un fel de bodyguard al unui prunc , care nu mai este prunc , ci un adolescent la fel ca mine. El este întruchiparea sincerităţii , a dragostei , a adevărului , rîvnit de mulţi , dar neajuns de nimeni. Este fiul zeiţei cerului , Nut, şi al zeului pămîntului , Geb. Forţele lui sunt nebănuite. Tot ce atinge , transformă în aur. Nimic nu-i face rău în afară de răutatea lumii si de lumina sorelui. De aceea trăieşte izolat de toţi si de toate. Nu cunoaşte decît întunericul turnului din mijlocul Nicăieriului şi frumuseţea obiectelor pe care i le ofer cu diferite ocazii , transformate , involuntar , în valori .
-Miriam , nu ţi-ai dorit niciodată să scapi de povara asta?
-Lasă bălmăjelile şi spune-mi direct ce ai de spus , te rog .
-Ştii , mîine este a 16-a mea aniversare! Mi-ar plăcea …. Ştii?! Aş vrea …
-Spune odată şi scapă de obiceiul ăsta prost de a lungii lucrurile!
-Mă întrebam , oare cum o fi lumea din spatele zidurilor?!
-Am mai purtat discuţia asta de cîteva ori. Ceea ce e în afara acestei încăperi , te-ar distruge într-o clipită .
-Dar …
-Fără ,,dar” ! Ştii bine că nu pot face asta! N-aş putea trăi cu conştiinţa încărcată , ştiind că te-am distrus. Te rog , nu mai deschide subiectul ăsta.
Dar aceasta era rugămintea din fiecare an . Tot ce voia era să vadă lumea. Cu bune si cu rele . Voia sa ştie cum arată păsările , peştii , animalele , oamenii. Nimic mai mult!
După lungi cercetări , nopţi nedormite , zile ratate , am găsit soluţia. Poate chiar unica soluţie!
-Mamă , mă poţi ajuta , te rog , cu ceva?
-Depinde , draga mea . Spune-mi cum stă treaba!
-Mîine e ziua Pruncului , mamă ! Şi ştii că tot ce vrea e să vadă lumea! M-am gandit , oare ar avea vreun rezultat negativ asupra lui dacă aş face o găurică intr-unul dintre pereţii turnului?
-Miriam , lumina soarelui l-ar omorî !
-Ştiu , mami ! Dar ar fi o găurică mică , astfel încît să vadă măcar o mică parte din cele ce ne înconjoară. Ar putea să vadă marea ! L-ar face atît de fericit , mamă !
Văzîndu-mi faţa de mieluşel , mama nu a mai rezistat rugăminţilor mele şi mi-a permis , dar cu promisiunea că acea gaură va fi făcută noaptea şi că va fi foarte bine astupă la răsăritul soarelui .
După munca titanică depusă pentru a sparge zidul , tot ce puteam vedea era fericirea care-i făcea chipul să radieze . Nu mai văzusem pe nimeni atît de fericit în viaţa mea . Şi bucuria era molipsitoare! Mă făcea să mă simt atît de mîndră , atît de împlinită . Nu voiam să se mai termine niciodată ! Însă timpul a trecut repede. Ceea ce m-a trezit din beţia aceea de încîntare , a fost sorele care deja pătrunsese prin fereastra făcută cu greu in acea noapte .
-Fugi , Pruncule ! Soarele!
Însă el nici nu se clintea!

De I Anka