Aveam păsări în noi,
păsări cu pui
o gălăgie cu pene şi puf
se luptau să răzbată
prin mărăcinişul gândurilor de bronz.

În mijloc crescuse un copac thuya
în care ciripeau peşti şi meduze
în locul omizilor erau şerpi de cauciuc.

Tu voiai să-ntoarcem copacul
să cadă lighioanele la locul lor în mare
eu mă rugam să moară păsările-n mărăciniş.

Copacul se-nroşea ascultându-ne
îi pulsau rădăcinile şi-ar fi vrut
să ne-astupe gurile cu solzi şi cu puf.

La sfârşitul orelor ai întors copacul
şi eu am prins solzi şi-am căzut.

De Livia Moreanu