VEDENIA de Horia Crios
Geana de zare care s-a arătat deodată peste negurile de pe apa zbuciumată a Dunării parcă mi-a înzecit puterile. Nerăbdător, grăbeam spre casă. O singură dată m-a fulgerat gândul că apele au înghiţit toată agoniseala mea de până atunci şi pe cei dragi mie. Nu, nu se poate, au clocotit adâncurile fiinţei mele cu glas ce-a răsunat dincolo de văi şi dealuri, nu se poate! Cât am mers nu ştiu. Am văzut în depărtare panglica Dunării şi umbre de oameni care, ca şi mine, se apropiau de locul unde cândva, nişte familii de armâni alungaţi din Cadrilater, îşi încropiseră la repezeală case din chirpici. De asemenea am văzut cotul ce-l făcea apa dar şi celălalt mal pe care se aflau câteva colibe şi ţarcuri pentru oi şi capre. Fără să ezit prea mult ori să aleg locul spre a ajunge dincolo, am trecut de-a dreptul, prin baltă, îmbrăcat cum mă aflam. Răceala apei m-a mai înviorat. Nimic nu mă abătea de la ţelul meu şi totuşi o uşoară şovăială am avut deoarece, puţin mai departe, erau două case pe care nu le ştiam să fi fost acolo; cea din faţă îmi ascundea în mod enervant ceea ce căutam. În alte împrejurări m-aş fi oprit să admir săpăturile făcute de păstori în pereţii drepţi ai colinei. În ele, ca în nişte desagi, stăteau la adăpost de colţii lupilor iezii şi mieii de o zi ori cei bolnavi. Acum nu aveam vreme fiindcă văzusem dincolo de această colină, către pustiul nisipos, o casă pe jumătate năruită de revărsarea apelor. Micuţă, cu pereţii şubrezi şi cu acoperişul de stuf, în parte căzut, cu ferestrele oarbe, casa părea chiar mai măruntă decât omul care stătea în faţa ei şi se uita spre apele fluviului. De la distanţa de câţiva stânjeni ochii lui s-au întors spre mine şi m-au privit ţintă. Sub învăluirea lor oboseala drumului a dispărut fără urmă. Prins de puterea acelor ochi am simţit că mă schimb, că devin un altul. Căpătând curaj, am privit şi eu în ochii cei albaştri, chiar mai albaştri decât marea în răsăritul soarelui. Aveau în ei o tărie care te înlănţuia. Întinzând mâna spre mine, omul mi-a făcut semn să mă apropii; parcă pluteam, nu mergeam… Străinul avea obrazul măsliniu, sărutat de vânturile mării şi faţa învăluită de o adâncă tristeţe.
N-ai cum să mă cunoşti, eu sunt Dimitrios, cârmaciul, frate cu taică-tău! Ştiam cine a fost Dimitrios, dar el murise de mult, în 1941…