Un mic orăşel înconjurat de dealuri, mai tot timpul monoton şi plictisitor nu cred că sună prea bine pentru niciun tânăr, mai ales adolescent. De aproximativ 16 ani îmi fac eu veacul pe aici şi ce să zic – “boring”. Încerc să îmi aduc aminte de măcar un singur lucru cât de cât tare care să se fi petrecut în ulmii ani aici, şi ce să vezi… nimic. Totul este atât de natural, totul merge ca de la sine. A da, ştiu… anul trecut şoseaua centrală a fost asfaltată, iar trotuarele şi-au îmbracat şi ele borduri noi. Hmm… mare lucru, domn’e!

Oraşul nu este sărac… nu ! Dar lucrurile sunt atât de fireşti aici că îţi vine să înnebuneşti. Să mă ierte Dumnezeu, dar tare aş vrea să văd un accident  cu răniţi şi toate cele sau un avion prabuşindu-se, un jaf… orice! Numai să văd ceva. Nu… aici primăvara pomii înfloresc, vara copii sunt fericiţi de vacanţa lor – acum nici de asta nu mă mai bucur… pentru că am doar o lună jumătate de vacanţă lua-iar naiba de ministrii – toamna începe şcoala, se adună recolta ; iarna vacanţa şi zăpada. O viaţă întreagă aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Măcar dacă aş avea o leţcaie să mai umblu şi eu pe undeva… nici măcar atât! Nu am mai fost la mare cred ca de vreo cinci ani, iar la munte Dumnezeu ştie – deşi stau la vreo 60 de km de munte. Ce să mai… o viaţă îngrozitoare.

Mereu mă imaginez un tip tare, cu bani, care călătoreşte peste tot şi are parte de cele mai frumoase femei, ori un super erou care salvează oameni amărâţi sau la nanghie. Vise neică… vise! Aici cel mai tare lucru care ar putea să ţi se întâmple ar fi acela de a fi luat la bătaie de un golan de la şcoală sau mai ştiu eu ce. Nici măcar atât… şi curajul îmi lipseşte. Nici măcar tocilar nu sunt pentru că am urât şcoala de când mă ştiu, ce teme sau învăţat – habar n-am de mine. Nici nu ştiu ce o să mă fac cu bacul. Ah… dar mai am eu timp, nu sunt decât la început. Aşa zicea şi frate-miu… până când i-a sosit momentul şi ce să vezi, l-a picat. Acum îşi rupe cârca printr-un şantier de la marginea Capitalei. Cred că o să îi calc pe urme cât de curând. Nu este niciun secret că nu am planuri prea mari cu viaţa mea. Dar totdeauna aş dori să fac ceva ieşit din comun… nu ştiu ce, cu siguranţă ceva fantastic de care toată lumea să vorbească şi să ajung celebru. Ba odata vroiam să fug de acasă şi să provoc mare vâlvă alor mei, să îmi văd doar aşa numele la ştiri: adolescentul cutare a dispărut fără urmă când venea de la şcoală. Colegii săi declarară că nu ştiu nimic; dar mai mult, tânărul parea a fi foarte ciudat şi retras, deci nu este exclusă o sinucidere. Părinţii lui neagă aceasta cu înverşunare. Mai este luată în considerare şi o răpire.

Nu!? Cât de tare ar fi fost asta? Dar după aceea ce le-aş fi spus tuturor? Am fugit doar aşa de nebun ca să îmi bat joc de voi? M-aş fi ales cu o bătaie bună de la tata luată dupa foarte mulţi ani – slavă cerului că şi-a pierdut obiceiul- şi cam atât. Ar fi fost şi asta ceva… un tânăr caruia îi lipşeste o doagă de la cap îi face pe toţi să se îngrijoreze fără motiv. Lucrul acesta are şi ceva retoric în el, adică vezi, Doamne, mai bine mureai sau erai răpit… aşa, ne-am îngrijorat degeaba. Cu siguranţă că aşa ar fi văzut lumea situaţia.

Altceva ce să mai spun despre mine? Prieteni nu prea am, poate doar câinele meu Ducky. Nici nu ştiu dacă am întâlnit sau am avut cu adevărat un prieten. Cu toţii mi se par extrem de plictisitori şi prea cu picioarele pe pământ. Când îi aud: “Mă duc să o ajut pe mama la…” sau “Bunica mea are nevoie de medicamente azi”. Hai, frate, mă laşi? Ce sunt eu, un babalâc de 60 de ani care se ocupă de cele mai plictisitoare lucruri de pe această lume? Am doar 16 ani şi vreau să mă distrez, să fac ceva interesant, să distrug ceva. Cel mai interesant lucru pe care îl pot face este să dau drumul la televizor pe Discovery şi să mă minunez de Bear Grylls sau sa îmi holbez ochii toată ziua pe net.

Nici măcar popular în liceu nu sunt. Tocmai aici este buba cea mare care a survenit de ceva vreme. Treaba stă din cale afară de rău, de fapt este îngrozitoare şi aproape de nesuportat şi anume: sunt îndrăgostit! Acum ceva timp mi s-ar fi părut ceva foarte greţos, însă acum ce nu aş da să o strâng în braţe şi să îi muşc din buze. Ea cred că nici nu ştie că exist. Treaba cu popularitatea la mine este undeva spre zona 0. Nici portarul sau femeile de serviciu nu cred că mă cunosc. Dacă îmi aud numele pe hol strigat înseamnă că am deranjat pe cineva fără doar şi poate. Mai pe scurt… nul, zero barat. La drept vorbind nu că mi-ar fi păsat înainte de asta, dar acum… . Acum ce n-ş da să fiu popular şi să o pot atinge sau măcar să îi spun “Bună!” . Da… o viaţă de mizerie. Frate-miu barem a avut toate acestea, şi doar din cauza lui mă mai cunoaşte unul sau altul că altfel… şi mama uita de mine. Glumesc doar!

La capitolul bani, din câte am verificat în ultimele minute, cam bate vântul prin buzunarele mele. Portofel nu am. Tata şomează de câteva luni, iar mama este casnică de când se ştie. Talentat nu sunt, bani nu am, deştept nu sunt, dar cred însă că sunt destul de chipeş – modestia asta!

Treaba este că nu aş fi avut curaj să o abordez pe fata visurilor mele nici dacă ar fi fost singură da’păi aşa cum este acum – cu ditamai gorila de iubit, în ultimul an de liceu. M-ar stivi ca pe un gândac. Şi totuşi aştept de ceva timp şi ţin în mine această indignare, dar tot mă întreb ce e de făcut? Să îl pun pe frate-miu să îl căsăpească şi tot el să mă ajute şi cu fata? Nu, în nici un caz. Ar râde de mine tot restul vieţii şi ar spune că nici măcar atâta lucru nu sunt în stare să fac. Dar cred că ar avea dreptate… nici măcar atâta lucru nu sunt în stare să fac!

Mai era o variantă: să las lucrurile baltă aşa cum sunt, să încerc să uit de ea, ceea ce este imposibil şi să îmi văd de drumul meu fără să mai intru şi în alte belele. De parcă aş fi intrat în multe. Însă nu mă încântă bătaia pe care trebuie să o încasez de la tip. Chiar nu aş vrea să umblu cu capul umflat prin şcoală ori cât de nepopular aş fi eu. Totuşi… .

Şi uite aşa văd cum trec săptămânile fără să fac nimic, tot timpul presat  de o voce interioară: “Fă ceva! Fă ceva!”. Dar ce naiba să fac?!

Şi soluţia vine într-o zi când o văd plângând la colţul holului şcolar. Apoi mare minune cerească… o întreb:

-Ai păţit ceva? Vocea mea mi se părea că sună ca a unui broscan.

-Nu… de fapt… da. Dar cine eşti tu? Îmi spunea draga şi frumoasa de ea.

-Hm… ăă… a da… sunt Tudor. S-ar putea să mă fi văzut pe aici.

-Da.. se poate. Şi izbucni din nou în plâns.

-Hei, nu vrei să ieşim afară? Profesorii or să te întrebe de ce plângi şi nu cred că asta ţi-ar plăcea. Doamne… de unde îmi ieşeu cuvintele nici eu nu ştiu!

După ce am ieşit afară amândoi, îmi povesteşte că tocmai s-a despărţit de iubitul ei. Că de fapt el s-ar fi despărţit de ea. Şi că îmi mulţumeşte că sunt atât de amabil să o ascult când de fapt nici nu o cunosc.

Aşa credea ea, dar dacă ar fi ştiut cu adevarat! Oricum nu îmi venea să cred că ea mi se destăinuie mie, cea mai frumoasă fată din şcoală, cea mai râvnită şi cea mai populară. Îngerul meu frumos. Visam în acele momente.

Îmi zic că acesta este momentul perfect de care să profit. Introducerea a fost făcută, ştie cum mă cheamă, oare n-aş putea întinde coarda puţin… totuşi? Că până la urmă am scăpat de căsăpeală. A doua zi abia aşteptam să o abordez din nou. Toată noaptea nu dormisem… ceva fantastic.

Acum eram parfumat, îmbrăcat în costum la patru ace, super freză. O adevărată bombă masculină. Am început să mă umflu în pene un pic când am văzut câteva fete care întorc capul după mine. O bijuterie de băiat – cel putin aşa credeam eu.

-Bună, Alina!

-Hei, bună! Se uita foarte curioasă la mine.

-Ne-am întâlnit ieri, mai ştii?

-Ah da… îmi pari foarte schimbat, fără supărare. Eşti un adevărat domnişor!

Cred că radiam de fericire în acele momente. Îmi venea să strig un mare iuhuuu!! Cu greu m-am abţinut.

-Dar văd că eşti tare fericit, nu glumă!

Fără să ştiu de unde îmi vin cuvintele sau cum a fost posibil:

-Ai vrea să ne întâlnim undeva, ce zici?

Curios… îmi răspunse foarte repede:

-Da… de ce nu?

Şi atunci mă gândesc mai bine? Unde să o scoţi tâmpitule, tu nu ai nici un leu în buzunar. Ah… ce situaţie jenantă. Chiar nu am cum să o scot barem la cel mai ieftin restaurant din oraş.

-Aşteaptă-mă după ore! O să ai o surpriză!

Mă gândeam cum de am putut fi atât de imbecil? O să ai o surpriză: cucu bau… nu am unde să te scot. Prima dată în viaţa mea când orele treceu incredibil de repede. Ceasul parcă o luase la fugă. Aş fi dat orice acum să mai stea câteva minute în loc. În pauze am încercat să fac rost de ceva bani de la colegi sau de la prieteni cu promisiunea că îi voi returna şi cu dobândă dacă este nevoie, însă fără rezultate. Cursurile erau pe terminate şi eu eram lefter. Să îi spun că am treabă acum şi  vom ieşi altădată ar fi însemnat dezastru. Nu puteam să risc, asta era singura mea şansă!

Ieşind cu pieptul în faţă şi cât mai sigur pe mine, holul acela mă omora, dar trebuia să fiu puternic. Simţeam cum îmi ţiuie urechile şi mă apucă ameţeala. Nu aveam absolut nici o idee ce să fac.

Ea mă aştepta nerăbdătoare cu un zâmbet radios pe faţă. Era chiar atât de fericită să iasă cu mine? Un tip cât se poate de obişnuit? Cred că mă cam desconsider. O iau pur şi simplu de mână, degetele noastre se împreunează, prin stomac mă trece un fior al naibi şi nu pot spune că nu îmi place. Parcă m-ar fi excitat nu alta! Ieşim de mână… ea mă privea tot cu uimire, nu înţelegea de unde îmi iau curajul şi elanul acela. Nici eu nu înţelegeam. Da… în acel moment mă simţeam ca tipul acela bogat pe care îl visam sau ca super eroul care îşi ia în primire recompensa. Totul era un vis. Nu îmi venea să cred. Vedeam toate feţele acelea uimite, care păreau a se întreba: “Cine naiba e şi ăsta de mână cu Alina?”

Da, oameni buni. În acele momente eu eram vedeta. Erau momentele pentru care trăisem o viaţă întreagă. Fata de care sunt îndrăgostit până peste cap ţinându-mă de mână strâns. Nu trebuia să uit că era doar a doua noastră întâlnire, însă mie tare îmi venea să mă înfruct din buzele ei acolo în văzul tuturor. Să le spun: “hei, acum ştiţi cine sunt?”

Visam pur şi simplu cu ochii deschişi.

-Unde vrei să mergem? Mă întreaba ea în şoaptă simţindu-i buzele la ureche. Nu mai puteam, mă înnebunea această fată. În acele momente eram în stare să dau în cap oricărui mi s-ar fi împotrivit.

-Nu îţi face griji. Am o surpriză pentru tine! Îmi venise în minte un loc frumos. Un loc care acum arată splendid. Toţi pomii erau în floare… o nebunie. Parfumul mai mult decât ademenitor. Uitasem complet de bani sau cu totul altceva. Acum mă simţeam eu. Eu cel adevărat. Şi eram foarte sigur că o să îi placă şi ei. Aveam o siguranţă înfiorătoare. Nici “Julien Sorel” nu ar fi fost atât de hotărât ca şi mine!

-Bine, am încredere în tine, îmi răspunse ea. Vocea ei… cea mai frumoasă melodie. Aş fi stat zile, luni, ani numai ca să o ascult.

Nu după mult timp eram în locul ales. Oraşul rămăsese în urmă. Fără pic de gălăgie, soarele era perfect. Minunat. Păsărele îşi încercau trilurile, mirosul frumos împrăştiat de flori, părul castaniu al fetei. Nu cred că mai eram eu în acele momente. Vorbeam, dar nu ştiu ce. Ea zâmbea atât de drăguţ. Eram într-o stare de “drogat”. Un “drogat” fericit, care nu se mai satură să se “afume”. Prin faţa ochilor mei treceau toate acele vise fantastice care se îndepliniseră în acea după amiază.

Nu ştiu cum, dar i-am furat un sărut şi de atunci totul este fantasic în viaţa mea!

               “Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic!” – F.M. Dostoievski.

de C.ronaldo Florin