Pe pereții sălii principale erau agățate capete de animale, iar deasupra ferestrelor ce luminau locul unde scara se despica și capetele sale o luau pe direcții diferite, se găsea tabloul unui bărbat… un bărbat cu adevărat superb, pe care Sofia îl ghici ca fiind însuși ducele Astaroth.

Tabloul arăta un bărbat tânăr cu păr de abanos și pielea albă ca marmura; cu un corp bine făcut de om aflat aproape de douăzeci-douăzeci și cinci de ani, îmbrăcat într-un costum de mătase neagră, cu broderie argintie cu model și un trandafir roșu în mână… singura bucată colorată de pictură, era reprezentată de ochii acestuia, impresionați prin minunata lor culoare mistuitoare de roșu carmin.

Sofia vedea în ei o uriașă tristețe, dar nu putea înțelege de ce în acei ochi în care probabil toți cei ce îi văzuseră găsiseră neîndurare diabolică,  ea înțelegea o umbră strașnică de sfâșiere sufletească…

Fata rămase blocată cu privirea asupra tabloului și Baelus zâmbi trist; știind probabil ce gândea la vederea unui bărbat atât de frumos.

–         Baelus… spuse ea, însă fără să părăsească ochii bărbatului de pe pânză.

–         Da? Răspunse acesta surprins.

–         De ce trebuie să mă devoreze pe mine? Întrebă ea, întorcându-se către drăcușor.

–         Ei bine…

–         Este pentru că – se auzi o voce și Sofia văzu pe cineva ieșind prin arcada din stânga.

–         Ducele consumă doar – continuă o altă voce, iar Sofia se întoarse repede și constată cu uimire că aceeași persoană ieșea și prin arcada din dreapta.

–         Suflete care-i sunt desemnate, ziseră vocile la unison, când cele două siluete se întâlniră chiar în fața Sofiei, unul rezemându-se cu brațul stâng de umărul celuilalt.

Sofia îi privi confuză, neînțelegând nici despre ce vorbeau, dar nici cum de erau doi tineri ce arătau exact lafel unul lângă celălalt; cu toate acestea, se calmă repede amintindu-și că este în Iad, unde probabil orice lucru este posibil.

Îi privi cu grijă și așteptă ca ei să se prezinte, sau să-i introducă Baelus; oricum ar fi fost și oricine ar fi vorbit primul, fata avea să afle cine erau cei doi.

–         Ea este fata? Întrebă cel din stânga.

–         Da, răspunse Baelus oftând iritat.

–         Oh, Baelus, se poate să fi început deja să simpatizezi cu sufletul ăsta? Întrebă cel din dreapta, ce stătea cu brațele încrucișate, egalându-și tovarășul în șarm.

–         Te credeam mai tare, ziseră ei la unison, privindu-se în ochi și zâmbind ghiduș.

–         Dar bine, presupun că este destul de frumoasă, zise cel din stânga, măsurând-o pe Sofia din priviri.

–         Chiar foarte frumoasă, continuă celălalt, plimbându-și limba peste buze într-un mod foarte senzual.

–         Păcat că este o cauză pierdută, ziseră ei, întorcându-se cu spatele la cei doi, ridicând din umeri cu exact aceleași gesturi.

–         Dar voi cine sunteți? Întrebă Sofia.

–         Noi? Ziseră ei la unison, privind-o cu zâmbete intrigate pe față.

–         Noi suntem molima care a mistuit pământul în antichitate, zise cel din stânga.

–         Noi suntem vocile care au îndemnat poporul să-și omoare monarhii, contiuă celălalt.

–         Suntem toți criminalii care au existat până acum… spuse cel din stânga cu un zâmbet vizibil mai întunecat pe față.

–         Suntem toate catastrofele naturale care au fost până acum, completă cel din dreapta, cu un zâmbet ce-l egala în răceală pe al camaradului său.

–         Am avut multe nume noi doi… ziseră ei, uitâdu-se unul la celălalt și apoi din nou la Sofia.

–         Bo, spuse unul.

–         Om, spuse celălalt.

–         Mir, zise din nou stângaciul.

–         Ror, continuă dreptaciul.

–         Dar ne plac lucrurile noi, așa că ne poți spune cum dorești, zâmbiră cei doi, atât de fermecător încât pentru o clipă, Sofia aproape că se lăsă păcălită de șarmul lor. Oricum nu ar conta, sfârșitul tău se apropie cu repeziciune, ziseră ei, ducându-și fiecare câte un braț în jurul gâtului fetei, doar pentru a-l retrage lafel de repede.

Cei doi se priviră uimiți și puțin iritați în timp ce-și frecau brațul ce atinsese umărul fetei și o priviră pe aceasta mai serioși, iar pentru prima dată de când ea îi întâlnise, acum câteva minute, le văzu în sfârșit natura demonică scoasă la suprafață.

Cu toate că aveau același chip, ce era incredibil de încântător, menit cel mai probabil pentru a atrage omul; trademark-ul diavolilor devenise cât se putea de evident pentru Sofia, ce privi mirată către imaginea din fața ei…

Doi tineri băieți ce arătau ca la șaptesprezece-optsprezece ani; puțin mai înalți decât ea, cu trăsăturile feței ceva mai feminine decât ale bărbaților obișnuiți, dar atât de frumoase încât te făceau să te topești… o priveau cu ochi galbeni aprinși, atât de intenși încât ai fi crezut că flacăra lor parcă ruptă din soare te-ar fi putut face scrum.

Pielea lor era de o nuanță rozalie-deschisă, iar buzele semisubțiri și apetisant întredeschise, lăsau să se vadă doi colți albi ca perlele; pe capetele lor împodobite de un păr asemănător cu flacăra arzândă, portocaliu-roșiatic și ondulat până puțin peste umeri, se găsea câte o pereche de coarne întoarse… dar nu foarte lungi.

Ei nu aveau picioare de animal, dar asta nu o încălzea cu nimic pe Sofia, ce începuse să se sature să vadă coarne și gheare; lucrurile acestea o îngrozeau la culme și cu toate că reușea să-și păstreze calmul și atitudinea întreagă, și-ar fi dorit să nu mai vadă înfățișările lor reale…

Cât ai clipi, coarnele, ghearele și strălucirea înfricoșătoare din ochii lor dispăru; iar ei arătau din nou ca doi oameni înfiorător de identici, ca două reflexii într-o oglindă cu zâmbete reci pe buze.

–         Noi trebuie să ne întoarcem la treabă, zise cel din stânga.

–         Da, avem multe de făcut, continuă cel din dreapta.

–         Multă baftă, urară amândoi plecând fiecare pe unde venise.

Sofia se întoarse către Baelus și îl privi puțin confuză, neînțelegând ce îi făcuse să-și schimbe atitudinea atât de subit; iar după privirea drăcușorului, fata își dădu seama că ceea ce se întâmplase nu era tocmai normal… nici măcar în Iad.