În camera veche întunericul domneşte. Acest abis negru este întrerupt de o fetiţă cuprivire drăgălaşă, ce ţine în mână o lumânare aprinsă, aproape topită. Sursa de lumină este pusă pe un birou din lemn de mahon ce a trecut de la o generaţie la alta. Copila scotoceşte după jurnalul ei roz, cu steluţe desenate chiar de ea, şi începe să scrie cu migală şi cu sinceritate…

Dragă jurnalule,

            Cum nu am curent de mai multe ore, m-am hotărât să-ţi mai scriu şi eu ceva,  să nu rămâi totuşi cu paginile goale. Această scriere o dedic propriei mele persoane de peste zece ani. Îmi văd zilnic părinţii absenţi, neutri, nu mai au parcă nimic din fericirea pe care o trăiau acum câţiva ani. Mi-a spus mie mama: ”Peste vreo zece ani, cam aşa, ai să vezi că viaţa nu o să mai fie la fel de frumoasă!” Cred că are dreptate, doar e mai mare. Aşa că vreau să citesc aceste rânduri şi să-mi amintesc de frumoasa mea copilărie, de universul meu infinit, în care fericirea predomină.

            Astfel, eu trăiesc în Paradis acum. Toată ziua mi-o petrec râzând, şi asta e cel mai important în viaţă: să fii fericit. Dimineaţa, soarele mă trezeşte cu razele sale cele blânde şi îmi mângâie obrăjorii, în timp ce eu îi arăt cel mai frumos zâmbet pe care îl am. Ciripitul vesel al vrăbiilor mă bucură enorm, iar trandafirul din ghivechi creşte şi mai mult când îi dau dragostea necesară. Asemenea unui copil, nu are nevoie doar de apă şi de soare, ci şi de iubire necondiţionată.

            Urmează o parte foarte frumoasă: jocul cu copiii de vârsta mea, cu zânele şi cu spiriduşii ghiduşi. Când mă ia tata în spate, mă simt ca şi cum aş călări un mândru Pegas, ce tocmai a venit dintr-o misiune riscantă şi poartă acum o prinţesă fără asemuire. Îmi amintesc bine acel picnic la o pădure fermecată! Vântul ne şoptea uşor vorbe dulci şi ne conducea, ca un mândru vestitor, spre inima pădurii sau, mai bine spus, spre regele cel impozant. Am descoperit căprioare timide, asemenea unor prinţese gingaşe ce-şi aşteaptă prinţul. Urşii ce doar se auzeau se ascundeau timid, asemenea unor balauri cărora le e frica să vină să ne înfrunte. Un firicel de apă este pentru mine cel care dă viaţă acestui tărâm minunat, căci toate vieţuitoarele vin aici să se înfrupte sau să se relaxeze. Firicelul de apă este propria regină a pădurii, este omniprezentă, astfel nimic nu-i scapă din vedere .

            Dar să-ţi spun ceva şi despre momentele în care întunericul domneşte! Când seara se apropie, basmul începe. Umbrele, ce sunt de fapt nişte spiriduşi puşi pe şotii, încep să mă sperie şi să facă diverse forme înfricoşătoare. Mai apar şi câţiva gărgăuni sub pat, dar Medusa din dulap este cea mai îngrozitoare! Trebuie să o vezi, de fapt nu, căci mi-e frică să o privesc în ochi. Însă, în acele momente de frică, apare tata, cavalerul în armură de pijama, ce-mi linişteşte sufletul şi nu pleacă de lângă mine decât atunci când adorm. Asemenea lui Perseu, tata nimiceşte groaznica Medusă fără măcar să vadă cum o face. Apoi adorm uşor, fără griji. Este un sentiment atât de plăcut, sper că nu îl voi uita niciodată, nici când o să am şi eu propriul copil şi-l voi apăra de toate aceste fiinţe grozave.

            Noaptea, aş putea spune, în schimb, că este cea mai grozavă parte a unei zile. Imediat ce închid ochii, totul este posibil: pot să zbor, să înot pe pământ, să fiu pe Lună, sau pot să am orice doresc eu! Uneori, se mai întâmplă să am şi experienţe neplăcute, căci spiriduşi neastâmpăraţi mă urmăresc şi în vise, însă atunci eu singură îi alung, căci am puteri mari. Aş putea spune că fac asta cât este noaptea de lungă, însă mama îmi spune că visele nu durează mai mult de cinci minute. Aiureli! Cum aş putea eu în cinci minute să sar pe fereastră, să mă duc la Castelul ce se află peste şapte mări şi ţări, şi să mă mai şi întorc acasă? Uneori, adultii nu ştiu nimic… Când razele soarelui vin, visul se sfârşeşte, simt cum un sentiment de tristeţe mă copleşeşte!

            Dragă eu de peste zece ani, sper să nu uiţi niciodată cum este să fii copil! Cred că, atunci când n-o să mai fiu copil, sigur o să fiu moartă sufleteşte… Am o copilărie atât de frumoasă, încât ştiu precis că în momentele grele ce vor urma îmi voi găsi alinarea în clipele dulci petrecute de demult. Un zâmbet al unui copil poate topi şi cea mai îngheţată inimă. Atât de inocentă şi de frumoasă este copilăria, unde nu se cunosc diferenţe rasiale, clase sociale sau mai ştiu eu ce discriminări mai apar în zilele de astăzi! Dulce copilărie! Dulci basme de Creangă, dulci amintiri din casa bunicilor, toate dulci şi toate fără închipuire de frumoase! Acesta este universul meu imaginar…

            Să-ţi fie dor de copilărie, eu de peste zece ani, căci ea este “Singurul paradis pierdut”. (Valeriu Butulescu)

 de Ariton Teodora Ştefania