Se uită la ceas, e puţin peste miezul nopţii şi mai are încă două străzi de străbătut până să ajungă în parc. Grăbeşte pasul. Nu observă o pisică neagră care vroind să treacă strada nimerise între picioarele lui. O calcă pe coadă şi aceasta scoate un sunet care îl sperie. Se opreşte brusc şi încercă să îşi tragă răsuflarea. Începe să îşi pună unele întrebări: de ce tocmai la ora aceasta? de ce aici? Încetineşte pasul, strada se termină şi tocmai calcă pe alea principală din parc.

Nu îi este frică, deşi un sentiment de uşoară nedumerire la absenţa ei nu încetează să-i deie pace. Dintr-o dată un zgomot puternic îi atrage atenţia. O mulţime de ciori speriate părăsesc copacul de pe lângă care trecea. Alina i-a spus că va fi în foişorul din mijlocul parcului. Acolo îi plăcea să vină ziua şi să citească. I-a povestit că odată stând pe bancă a venit un necunoscut să o întrebe ce anume citeşte. Când i-a spus titlul cărţi acesta a plecat zâmbind. Ea era foartă încântată că cineva aprecia într-un fel sau altul ceea ce citeşte mai ales că până atunci nimeni nu se arătase încantat de acest lucru. Ce-i drept că nici lui nu îi surâdea ideea ca fata cu care el se întâlneşte să citeasca o carte precum: „Secretele marii treceri”. Avea ceva cartea aceasta, cel puţin din titlu, aşa îşi spuse atunci. Dar ce mai conta, dacă ar şti şi ea ce fel de cărţi citise el în viaţa lui poate nu ar mai fi ajuns aici. Dintr-o dată se opreşte şi realizează că luminile sunt stinse chiar pe aleea pe care el păşeşte.

Se apropie de foişor când aude vocea unei fete chemând o pisică. Ar putea să înceapă discuţia cu faptul că şi lui îi plac pisicile. Dar nu se poate. El chiar le ura, i-a spus asta şi Alinei odată şi s-a supărat aşa de tare că două zile nu au mai vorbit. Două zile doar şi lui i se părea o veşnicie. Vede silueta Alinei. Pulsul îi creşte, simte o căldură care îi străbate întregu-i corp. Ochii lui urmăresc acea siluetă care seamănă tot mai mult cu o fată. Ciudat lucru dar şi aici în foişor lipseşte lumina. De ce tocmai becurile de pe alea pe unde venise el şi chiar aici să lipsească? Poate cineva le-a spart dinadins, sau era vreun acord secret cu cei care au grijă de parc ca să lase o alee în întuneric pentru tinerii îndrăgostiţi? Zâmbeşte, nu se aştepta ca mintea lui să născoceasă aşa ceva. Urcă treptele foişorului şi în acel moment se împiedică de ceva. Se sperie, un sunet ciudat, necunoscut şi o pisică pleacă în fugă pe una dintre alei. Deşi speriat încearcă să ascundă acest lucru şi schiţează un zâmbet către Alina. Îi observă chipul, dar nu e acel chip frumos din pozele văzute, e un alt chip. Privirea rece şi plină de mânie îl ţine pe loc, nu mai poate înainta.

-Ce ai făcut? Tocmai acum când se lăsa chemată la mine ai apărut tu şi ai speriat-o?

-Dar,….

-Nici un dar, eşti la fel ca toţi oamenii, urâţi pisicile. Nu ştiu de ce te-am chemat aici!

-Alina, dar…..

-Adio.

Pleacă în grabă chemând pisica. El o observă cum se duce în direcţia în care dispăru aceasta. Nu poate striga, ceva îl reţine. Se pune pe o  bancă din foişor. Ciudat, banca e aşa de rece. O carte e căzută pe jos. Poate e cartea Alinei. Ar vrea să o răsfoiască puţin dar nu se vede nimic, e prea întuneric pentru a desluşi vreo literă, observă în schimb pe prima pagină ceva ce pare a fi un scris de mână. Se gândeşte că e vreo dedicaţie sau poate ea şi-a însemnat cartea. Se duce sub primul stâlp în care arde un bec. Citeşte un nume: Alina M. şi o adresă de care nu are nici un dubiu că nu ar fi a ei. Se gândeşte că asta ar putea fi singura ocazie să repare ce s-a întamplat în seara aceasta.

Drumul către casă era un infern, fiecare pas parcă se sincroniza cu fiecare remuşcare. Nu parcuse nici jumătate de drum că deja retrăise de vreo zece ori întreaga întâmplare. În cele din urmă ajunge acasă şi îşi pregăteşte o cafea. Cineva trebuie să-i ţină mintea activă. Are multe de analizat dar primul lucru ar fi să citească cartea Alinei. Ar fi imposibil să nu existe un subiect de discuţie între doi oameni pe tema unei cărţi comune. Se aşează în pat şi cercetează puţin cartea. Se pare că e destul de veche dar foarte bine îngrijită, coperta e din piele, frumos lipită dar puţin tocită, e clar că fusese destul de des răsfoită. Vrea să mai citească odată numele complet al Alinei dar chestie inexplicabilă pagina este albă. Răsfoieşte alte câteva pagini. Şi mai puternică mirarea. Cartea pare să aibe paginile goale. Nu se poate aşa ceva. Trebuie să existe o explicaţie. Poate e cafeaua devină, poate e prea obosit el, poate privirea îl înşeală. Şi tocmai acuma când a descoperit singurul lucru care l-ar fi putut aduce dinou în faţa Alinei, cu armele pregătite. Ar vrea să gândească mai mult dar creierul nu vrea să-l asculte, ideile se pierd una după alta, un gol imens îi apare în minte, pleopele încep să se închidă şi un somn adânc îşi face simţită prezenţa. Adoarme imediat.

Nu ştie cât a dormit. Erau ore, erau zile? Se ridică cu greu din pat. Încet ideile îi vin în minte, chipul rece şi furios al Alinei îl face să tresare şi începe să caute cartea. Răscoleşte totul din cameră dar nu e nici o carte. Se îmbracă repede şi iase în oraş. Nu are timp de pierdul şi decide să ieie un taxi până la acea adresă. Odată urcat în maşină cade pe gânduri şi abia aude întrebarea şoferului:

-Vă grăbiţi să vă luaţi adio de la cineva drag?

-De ce întrebaţi asta?

-Păi adresa pe care mi-aţi dat-o e de la un cimitir.

 de Mihai Cosmin