Poate că locuiam în oraşul acela fără un nume precis

să fi fost new-york, bucharest, delphi, paris, athena ? 
unde oamenii aveau feţele înnegrite de lumină
şi străzile erau oceane miraculoase 
oricare învăţa să urle în marsupiul lui dumnezeu,
nu era nevoie să te ascunzi în deşertul gobi 
pentru a fi tu însuţi, puteai deveni fluture, înger, 
soare născut prematur, criminal de profesie, 
când gândurile-şi renegau ancestralitatea,
nu ne temeam de nimeni şi de nimic, căci oraşul 
ne-mbrăţişa clipă de clipă, ne aruncam în salivă 
şi luna-şi făcea reapariţia, ca o prostituată, pe şoseaua de centură, 
incendia rochiile printr-un simplu gest care însemna 
aproape totul într-o viaţă de om, admiram mişcarea marină 
a coapselor, întunericul urma întunericului şi zâmbetele 
luau forme nebănuite, chiar iarba de smoală zâmbea anume, 
păsările înţepeneau în văzduh, se făcea abstracţie de instincte, 
de cotidian, lucrurile nu mai erau lucruri, ci o pastă greţoasă 
umplând până la refuz craniile, oraşe miniaturale, sculptate-n filigran,
să fi fost tartaria, chaldeea, absinia, nubia, asiria ? 
era  o transfigurare eternă, la intersecţii, lumina roşie 
devasta aşternuturile, vatmanii se loveau de pietre, 
fantomele aruncau pe ferestre, umbrele-şi făceau seppuku, 

arborii carbonizaţi dansau printre cadavre surâzătoare, 
urletele defloreau stelele de pe menige, 
atunci locuiam la mansardă pe una din câmpiile persephonei, 
citeam despre amaterasu omikami şi ascultam sunete nude, 
eram spectrala certitudine a insomniei, 
In camaşa viscerala ,umbra mea face dragoste cu umbra ta inexistentă
Auzi  şoaptele care transfigură intermundiile?
Simţi cei şapte mii de diavoli care ne rapesc din misterul de a fi suflet pereche?
 Thanatica voce, şi îndoiala se loveşte cu capul de pietre…

De Gianina Gheorghiu