PREAFERICITUL DIONISOS

Mi-amintesc ca ieri de crima împotriva lui Dionisos, cea mai stranie din toatăliota de crime investigate de mine ca poliţist bucureştean. Era sâmbăta şi zi de sărbătoare, Sfântul Dumitru, căci aşa mi s-a explicat mai târziu, nu se putea comite crima decât de Sf Dumitru şi musai  într-o sâmbătă. Iniţial, telefonul părea suspect: o tânără anunţa că trebuia să urcăm rapid pe masivul Bucegi, să oprim un sacrificiu uman, proiectat la fix la miezul nopţii.

Ce-am găsit pe platou, între Piatra Arsă şi Babele, ne-a îngrozit. Fata bocea ascunsă după nişte jepi, murmurând într-una „prea târziu”; un grup de studenţi drogaţi dănţuiau sălbatic în pieile goale, în jurul unei scânduri, cu sânge închegat. Un profesor universitar din Bucureşti, ieşit de cinci ani la pensie, ne explică faptul că era vorba de un ritual predacic, prin care putea demonstra mitul reînvierii lui Dionisos. Un burtos la fel de drogat sau de beat începuse să-şi bocească nevinovăţia, căci sacrificase doar  un porc şi o făcuse pentru bani, fiindcă avea datorii acasă. Sângele ca sângele, porc nu se vedea împrejur, dar nici de cadavru. Un student lipsea la apel: Dionisie Brădulescu, din Moldova. In ciuda arestărilor făcute şi anchetelor ce au urmat toată iarna, nu am găsit dovezi, care să-l încrimineze pe fostul profesor universitar ori pe măcelar ori pe studenţi. Cazul avea toate şansele să fie clasat la „nerezolvate”, în ciuda insistenţelor Simonei, prietena neconsolată.

Însă în primăvară, lucrurile au început să se precipite. Era 1 martie,ştiu asta, căci era „baba” mea şi eram atent la vremea din acea zi. Când sună telefonul din Vadu-de-Sus, la ora şapte, un ger  înţepenise pe jos o brumă groasă. Primarul din Vadu-de-Sus îmi cerea ajutorul fiindcă găsise dis de dimineaţă un flăcău, gol-goluţ, dormind pe nişte crengi de brad brumărite. Frig-frig, dar  frumuseţea de flăcău nu avea nimic, numai că nu-şi amintea nume, vârstă, cum de ajunsese acolo, dacă fusese adus şi aruncat în plin câmp. Fetele din comună prinseră a se aduna ca la urs să vadă un băiat frumos ca un actor…şi primarul pusese mâna pe telefon. Unde mai auzisem eu de Vadu-de-Sus? Am galopat într-acolo când am realizat  că de acolo se trăgea măcelarul de pe Bucegi. Luat la întrebări, omul începu iar să-şi plângă soarta crudă, soaţă rea de gură, mulţi copii şi puţini bani, deh! luase şi el inima şi o ascunsese în pantaloni. Întors acasă, a vrut să facă din ea o tocăniţă , dar drăcie mare! Inima i se lipise de picior, trecuse prin pânza buzunarului şi i se băgase, aşa, ca o căpuşă uriaşă. O ţinuse toată iarnă sub piele, nici cu nevasta nu se mai culcase, de teamă să nu vadă monstru din pulpă. Dar în ultima zi din februarie, inima începu să se zbată continuu, încât i s-a făcut atât de frică, că a ieşit în câmp a luat cuţitul şi a scos inima, a aruncat-o într-o baltă. Balta începuse să fiarbă – jur, dom căpitan, că fierbea, deşi afară îţi clănţăneau dinţii! – şi din ea porniră a creşte crengi de brad – ştiu că nu credeţi, cum să crească bradul din baltă? la câmpie!?– apoi frica l-a pus pe fugă şi dus acasă a fost.

Frumos băiat într-adevăr! Un zâmbet plin de miere, o faţă senină şi mi-a părut rău că nu mai ţineam minte cum arăta cel dispărut. L-am întrebat dacă-l cheamă Dionisie şi a ridicat din umeri: numele nu-i spunea nimic. La spital, frumuseţea lui a făcut furori printre asistente, care  profitau de ziua lui Dragobete şi-i răpeau sărutări înfocate. La secţie, l-am rechemat pe profesorul suspectat şi i-am povestit de-a fir a păr. Omul a prins a râde tâmp, apoi a zis că era deci adevărat. Ce era adevărat? L-am arestat la final pentru că bucurându-se de veridicitatea mitului lui Dionisos, recunoscuse indirect crima comisă asupra lui Dionisie. Îl îmbătaseră, îl suiseră pe scândură, urlând incantaţiile străvechi. Măcelarul îl ciopârţise, bucăţi-bucăţele, ca să fi aruncate în cele patru zări.

Chemată la spital, pentru identificare, Simona s-a uitat prelung la noul Dionisie: semăna şi nu semăna cu el; parcă mai înalt, mai bine clădit, prea cu succes la fete. In plus, nu o recunoştea.

Dar Simona era perseverentă. Mă invită la o terasă chiar din apropierea Muzeului Satului, la un ceai. Fata mă aştepta cu un teanc de ziare, din zilele de 2 până pe 12 martie. La „Fapt divers”, erau trecute incidente, despre care auzisem sau chiar citisem: vremea se schimba într-o zi de parcă ar fi curs cele patru anotimpuri, prin Bucureşti, dansase o trupă de saltimbanci ciudat costumaţi – ca in videoclipul Loredanei Groza cu Lele, spusese tânăra – iar pe cei trei munţi, Ceahlău, Bucegi şi Muntele Găina poliţiştii descoperiseră 12 babe, toate cu numele de Dochia şi toate plângându-se că şi-au pierdut oile.

–          Nu vedeţi? A fost descântată atunci întreaga natură şi a luat-o razna !

Eram totuşi un om al legii şi nu puteam înghiţi astfel de explicaţii.

–          Mai vine cineva şi veţi înţelege atunci…

Într-adevăr, lângă masa noastră, aşezată pe trotuar, se opriră trei bunicuţe, îmbrăcate în costume populare, şi, cum era Muzeul în apropiere, am crezut iniţial că bunicuţele se îndreptau spre un spectacol. Bătrânele aveau furcă, caier cu lână şi degetele pregătite de tors. Când începură a toarce, ne trezirăm cu Adonis cel amnezic chiar în faţa noastră. Bătrânele îi explicară în câteva cuvinte că aveau să-l vindece de uitare, căci ele erau Torcătoarele

–          Nici o problemă, răspunse el plin de amabilitate şi întinse brusc mâna spre ceaşca de cafea pe care o comandasem şi din care nu băusem încă.

Sorbi o gură.

–          Nuuuu ,strigară speriate femeile.

Însă răul se produsese. Strada se umplu de ceaţă şi printre firele cenuşii ale ceţii, am zărit oi: nu una, ci o întreagă turmă, mânate de 12 Dochii tinere. Dionisie sau cum l-o fi chemat pe tânăr nu şi-a recăpătat niciodată memoria. Şi nici în ziua de azi nu ştiu dacă am rezolvat crima ori dacă nu….

 De Carol Bur Harnagea