CUIBUL DE RÂNDUNICĂ

Motto:” Lacrimile oamenilor buni nu cad pe pământ ci în braţele divinităţii”

                                                                                                (proverb chinez)

Cică, de la o vreme pe pământ, începuseră să se înmulţească răutăţile, şi aceasta datorită unei meduze uriaşe ce se propăşise aici, în urma unei avalanşe de zăpadă. Şi mereu nesătulă de apă, meduza îşi întindea tentaculele până hăăăt-departe, la marginea pământului, de unde culegea până şi roua tainică a soarelui, rouă cu care toate plantele şi vietăţile pământului se hrăneau. Şi din această cauză iarba, de cum răsărea din pământ şi începea să pălească, rădăcinile fiindu-i  secătuite de dulceaţa sevei venită din rădăcină… Cât despre copaci, acestora le îngălbenise frunza, şi   aşa mică şi închircită, ce cădea la pământ veştedă, moartă; rămâneau copacii totuşi în picioare ca nişte martiri, martori ai timpului…

Iar de  s-ar  fi încumetat să lovească în braţele meduzei uriaşe, pe loc era cuprins de  braţele, cu ale cărei ventuze îi sugea tot sângele , făcându-l una cu pământul…, căci meduza avea ochiul din frunte otrăvit. Viteazul pierind iar meduzei, în loc de un braţ îi creşeau mult mai multe şi mai viguroase cu care-l încolăcea pe noul îndrăzneţ ostoindu-i setea de a mai lupta  cu acest diavol ce luase chip de meduză, cum altădată în poveştile bunicii balaurul uriaş.

Se  zvonea că totuşi ar fi putut fi ucisă dar, mai întâi,  trebuia adormit ochiul din frunte- veşnic treaz, după care străpunsă inima cu o suliţă înmuiată într-un strop de rouă, căzut dimineaţa, înainte de răsăritul  Soarelui, rouă pe care Luna o lăsa să-i cadă din ochi, după ce fratele ei o săruta… Această rouă numită Lacrima Soarelui, era apa vie a pământului şi nu putea fi culeasă de mână de om vicleană şi inimă împietrită, ci de omul blând, înţelepţit prin suferinţă, om care să se jertfească pentru bunăstarea semenilor săi, fără nici o răsplată…

Bătrânii, înţelepţi ai timpului aceluia spuneau că ar fi existat undeva o rămăşiţă, a cărei frumuseţe şi bunătate atrăsese atenţia Marelui Stăpân  şi aceasta locuia împreună cu o familie de rândunele şi tot felul de alte păsări ale cerului, că înţelegea  glasul păsărilor şi al tuturor animalelor care de cum o vedeau, i se închinau, recunoscând-o de Stăpână. Iar deasupra  uşii de la intrare îşi făcuse sălaş o pereche de rândunele- paznici ai castelului zânei aceleia, care se şi grăbiră să aducă pe lume cinci puişori, mici, golaşi şi neputincioşi ca nu cumva   fetei să-i fie urât…    Puiii, de cum simţeau prezenţa stăpânei,  scoteau pliscurile mici la marginea cuibului aşteptând hrana, boabe sfărâmate de grâu, măzăriche, susai, mac sălbatec şi multe alte seminţe, care să le umple guşuliţa şi să le ostoiască foamea…

Era o taină pentru locuitorii  acelei împrejurimi, care nu mai văzuseră până atunci  aşa prietenie între vieţuitoarele pământului şi om, fata zâmbind şi îmbrăţişând deopotrivă şi plante şi animale şi păsări, florile nelipsindu-i nicicând din glastră… Şi pentru că  în mai toată vremea o aflai îmbrăcată într-o rochie albastră, de culoarea cicoarei proaspăt deschisă, a cărui naturaleţe, fineţe şi nobleţe întrece multe alte flori, frumuseţi ale pământului, şi cum gingăşia şi cuminţenia fetei depăşeau cu mult pe a celorlalte fecioare din sat, locuitorii băştinaşi o numiră Albăstrica. Singurul ei defect  era  bifurcarea urechii stângi, ca la coada rândunicii, motiv pentru care fata era tare necăjită. Dar înţelepţii timpului spuneau că acesta este semn divin, cu toate că fetele şi feciorii o ocoleau ca fiind însemnată. Ei nu ştiau însă că fata ar putea aduce  din nou pacea pe pământ şi aceasta numai dacă s-ar fi găsit cineva să-i aducă inelul lăsat de Soare  iubitei sale surori Luna, inel pe care aceasta  îl ascunsese cu  grijă, căci marea taină a inelului era că  odată în posesia lui deveneai nemuritor.

Aşadar, dacă fata însăşi era o taină pentru cei din jur şi mai mare  taină era găsirea inelului ascuns de Lună acolo unde cerul sărută pământul, loc tainic de întâlnire a celor doi îndrăgostiţi, împotrivii firii… Iar pentru a ajunge acolo, nu numai că era cale lungă de mers, post şi priveghere, dar îndrăzneţul călător, trebuind să se înarmeze, nu cu suliţe şi arme de foc ci cu răbdare, curăţie trupească şi sufletească, dragoste pentru toate vieţuitoarele pământului, înfrânare şi credinţă în izbândă, acestea fiindu-i pavăză şi reuşită în  toate ispitele ieşite în care… Numai aşa se putea ajunge  la locul de taină al inelului, loc numit dulceaţa pământului; căci  locul acela era o lizieră acoperită cu iarbă şi flori nemuritoare, din loc în loc tufişurile ascunzând de arşiţa soarelui iepuraşii şi bursucii şi veveriţele şi căprioarele ce trăiau în deplină armonie…, oază unde până atunci nu  călcase picior de  muritor, focul Soarelui ucigându-l…                                      

                        Cât despre inel,  un singur suflet jertfit pe altarul  de foc al credinţei îl putea ridica, aceluia fiindu-i sortit să se unească cu acea cuminţenie a pământului, cuminţenie despre care vracii şi înţelepţii cetăţii vorbeau mai mult în taină şi cu adâncă sfială…

În acelaşi timp însă, ochiul viclean al meduzei nu putea fi adormit; vigilenţa îi era cunoscută de ani şi ani iar viteazul Făt-Frumos care să se încumete a-i cuprinde toate braţele înlăuntrul inelului, despre care se spunea că era fermecat, încă nu se putea vorbi. Chiar de-ar fi aţipit numai  meduza, ochiul  veşnic treaz nu-i înşela vigilenţa. Numai cât îşi întindea tentaculele să culeagă roua căzută pe pământ, ar fi pătruns  în interiorul inelului. Din lupta cu strânsoarea lui, braţele scrijelindu-i-se, avea să  curgă iarăşi pe pământ laptele, mierea şi roua dimineaţii furată  până acum, întreaga natură reînviind şi dând roada bogată.

Dar vezi că Luna ţinea şi ea foarte mult la acest inel şi ca nu cumva chiar Soarele, fratele ei să se răîzgândească îl ascunsese în măruntaiele pământului. Aşa se face că  meduza continua să-şi facă mendrele aici, pe pământ,ba, mai mult, nemaifiindu-i din îndestulare roua cerului iar setea din ce în ce mai mare, începu a răpi nou-născuţii din cetate,  carnea lor fiind dulce şi fragedă. Şi cădeau copii ca seceraţi, nimeni aflând leacul bolii, cădeau mai întâi într-un somn profund, asemănător cu moartea, după care  pierindu-le sângele din obraji,  îşi dădeau obştescul sfârşit.

Ba chiar căzuse în capcanele acestei meduze până şi rândunica, prietena  de suflet a fetei care nu de multă vreme dăduse naştere la cinci puişori, şi acum, într-un dute-vino, le aducea de ale gurii.

Îşi întinsese meduza braţele-capcană spre cuibul unde puişorii stăteau cu guriţele deschise şi numai cât le atinsese cu ale ei capete otrăvite şi puişorii căzură fără răsuflare. Biata rândunică! multă vreme mai alergă şi plănse pe umărul fetei care nu ştia ce să facă. Într-un târziu descoperi apa vieţii şi numai ce-i stropi şi le reveniră ciripitul strigând după mâncare. Dar acum otrava meduzei fusese mai puternică; îi întinse , drept capcană, un zepelin uriaş, pe care rândunica nu-l văzu şi-şi prinse amândouă aripile. Şi tot zbătându-se ea să înfrunte zidul nevăzut al aerului, să ducă mai repede mâncare la puişori, otrava-i pătrunse până la inimă, mai, mai să-şi dea duhul.

Când veni Albăstrica şi văzu grozăvia  meduzei nu se mai putea face nimic; decât să asiste neputincioasă la sfârşitul rândunicii-mamă… Printre lacrimile şi sughiţurile păsării, prinse însă  doar câteva frânturi :

“-.. .  de  va avea grijă…puiii să nu  moară de foame, îi va schimba soarta ei şi pământului cetăţii…  jertfei de mamă…în pliscul ei, după ce va străbate adâncurile, îi va aduce inelul tămăduitor…”                                                           – Dar cum să ţină  Albăstrica loc de mamă la cinci puişori golaşi de rândunică?” Era de demeniul fantasticului…Cât despre soartă, e drept, o cam ocolise norocul. Se obişnuise acum cu ideea că, fiind însemnată, adică cu urechea bifurcată ca la coada rândunicii, nimeni nu o va îndrăgi. Degeaba celelalte calităţi ale sale! Oamenii acum căutau la frumuseţea fizică şi stare materială, lucruri pe care fata nu le deţinea ca toate celelalte surate ale ei şi nici părinţii  nu-i avea să-i aline această crudă suferinţă…

Îşi luă inima-n dinţi şi începu să hrănească puiii. La început , fiindu-i milă de plânsul sfâşâietor al acestora, plângea şi ea. Ca o mamă apoi, prinzând drag de ei, îşi înfrânse durerea şi trudea ziua întreagă să-i hrănească, noaptea acoperindu-i cu lână moale, să nu rebegească de frig…

– Tare mai erau mici şi golaşi!

Dar nu dură multă vreme şi văzu cum începu să le crească penele, mai întâi gri deschis, apoi tot mai închise şi mai frumoase, acoperindu-le cu totul oscioarele golaşe şi aripile, numai piele şi os. Gâtul, subţire ca un fir de aţă avea însă altfel de penaj: sub bărbie  penele îi erau ca nişte săgeţi alb-gălbui, ce formau o inimioară. La rândunica-mamă inimioara era de un vişiniu-închis. Era maturitatea păsării. Puiii însă , aveau coloritul galben ca şi pielea din jurul pliscului, dând în vileag neputinţa lor în faţa vitregiilor naturii. Şi până să plece ei în  ţările calde, trebuia ca inimioara aceasta să devină de culoarea vişinei trecute de copt. Abia atunci şi numai atunci oasele aripilor sunt suficient de rezistente pentru un zbor mai lung.

Tot privindu-i cum ciugulesc din palmele ei şi tot privindu-i cum încearcau să zboare, ce-i veni în minte fetei: îi luă, pe câte unul din cuib, îi aşeză pe degetele  de la mâna stângă apoi făcând palmele buchet, îi mută de la o mână la alta, antrenându-i să zboare. Unul din ei chiar îşi luă zborul. Zbor nu uşor de altfel căci imediat luă contact cu pământul şi începu să ţipe. După ce-l culese de jos Albăstrica ieşi cu toţi puişorii în grădiniţa cu flori; îi aşeză pe câte unul pe tulpinele unei dalii. Parfumul discret al florii, de două ori mai mare decât un puişor ca şi mirarea că aceasta stătea singură prinsă de o  tulpiniţă atât de firavă îi încurajă pe pui care deodată  zbârrrr,îşi luară zborul, aşezându-i-se fetei pe umeri.

Mare bucurie mai era în familia aceasta acum!

Îndepărtând şi apropind palmele, Albăstrica balansa puii, ce ţipau de teamă, apoi iarăşi şi iarăşi ca ramurile ce se leagănă uşor în bătaia vântului. Şi prinzând gustul zborului ei înşişi zburau de la cuib pe umăr apoi se aşezau pe palme şi iarăşi la cuib, până oboseau. Unul se încumetă şi-şi luă zborul în grădiniţă; planând deasupra unei crenguţe de cimbrişor, se aşeză. Dar tufa, firavă şi ea, îl legăna mai tare decât  jocul cu palmele fetei, şi începu să ţipe. În acelaşi timp însă observară ciucurii de floare şi seminţele crude ale cimbrişorului, cu al cărui parfum îl îmbătă. Ciuguli câteva. Dându-le de gust,îşi îndemnă fraţii să-l urmeze într-ale zborului.

Aceasta era prima hrană pe care şi-au procurat-o singuri iar zborul în tufa de cimbrişor, prima ieşire în societate.

Ca într-un joc al sorţii, se mai zbenguiră o vreme, după care nici una nici două îşi luară- săgeată- zborul în sus, făcând câteva piruiete în zare. Cu mâna streaşină la ochi fata îi privea, ochii umplându-i-se de lacrimi….Îndeplinise rugămintea rândunicii-mamă.

***

Prinzând gustul zborului, joc nevinovat şi periculos totodată, puii plecau şi se întorceau la cuib, în mersul acesta continuu ei descoperind noua lume; cu tainele şi frumuseţile  ei dar şi pericolul de a cădea în vreo capcană. Dacă acum aveau cu ce se hrăni, boabe şi seminţe de tot felul: lucernă, siminoc, lobodă, pătrunjel, boabe de porumb şi de grâu de pe pervazul ferestrei şi nelipsitele firimituri puse de Albăstrica. Şi erau atât de fragede şi  dulci!…

Tot privindu-şi odraslele cum cresc- ca din apă, Albăstrica nici nu observă cînd lângă ea pe prispă se aşeză o mândreţe de flăcău care ici o contempla fascinant de frumuseţea ei lăuntrică, aici îl mâna o curiozitate  diavolească să o sugrume… O trezi din dulcea-i visare un oftat prelung şi o voce necunoscută până acum, o voce lăuntrică care-i spunea să nu se încredă în drăgălăşeniile primului venit, necunoscutul de lângă ea nefiind altcineva decât meduza deghizată. Căci  meduza cunoştea taina inelului fermecat şi voia numaidecât să intre în posesia lui.

Ştiindu-se cu urechea scrijelită, fată dădu să şi-o acopere cu mâna când  necunoscutul glăsui:

– Fată frumoasă, te ştiu de multă vreme şi-ţi urmăresc toate mişcările…Ştiu, de asemeni, că te frământă defectul tău din naştere, defect pe care numai eu ţi-l pot îndrepta numai dacă îmi vei spune unde se află inelul dat de Soare surorii sale…Unindu-ne destinele prin acest inel, vom fi apoi singurii stăpâni ai lumii..

Dar Albăstrica habar nu avea de existenţa inelului. Îi vorbise ceva în şoapte întretăiate rândunica-mamă înainte de a-şi da duhul, dar toate acestea rămaseră undeva în subconştient… Apoi, o voce lăuntrică îi spunea să nu se încreadă nicidecum în drumeţul acesta, care sub chip plăcut şi linguşitor  se ascundea  un  om tare abraş… Şi avusese dreptate, căci nu peste multă vreme veni un  vârtej din senin care luă din cuibul rândunicii puful  lăsat aşternut de rândunica-mamă şi începu să danseze pe deasupra lor, aşezându-se pe braţe, pe umeri, pe obraji şi chiar pe ochi, gură şi nasul necunoscutului care sări ca ars din loc şi o luă la sănătoasa. Pesemne că  nu-i prea pria puful rândunicii. Mai târziu fata, în loc de flăcău, văzu hidoşenia meduzei care  parcă ar fi vrut să înghită totul în cale…

Atunci pricepu fata ce se întâmplase: puful de rândunică se lipise de ventuzele meduzei  şi-i îngreuiau răsuflarea. Se mira însă fata de ce nu o atacase şi pe ea meduza cum atacase pe ceilalţi locuitori ai satului,acum, din cauza câtorva pufuşori  inofensivi de pasăre să fie la un pas de apoplexie…

Eheheee, dar aceasta nu era decât una din multele alte încercări prin care avea să treacă biata copilă!

Nu peste multă vreme se aşezase toamna, ba chiar trecuse de mijloc, frunzele copacilor acoperind  crăpăturile uscate ale pământului, pământ secătuit de  neostoita sete a meduzei. Vântul, mai întâi în joacă, încetinel, apoi înteţindu-se ca un uragan, începu să smulgă tot ce-i ieşea în cale. Peste tot vedeai zăcând copaci cu rădăcinile scoase, sau rupţi în două de la tulpină, drumuri înfundate cu bolovani şi  cioate, nu ştiu de unde venite, acoperişul caselor zburând hăăăt-departe, lăsând casele ca după potop . Cât despre acoperişul casei fetei, acesta zburase pe jumătate, fiind din stuf. Ba chiar în furia sa hăbăucă, vântul luase şi  o parte din cuibul rândunicii, lăsat în grija fetei, ca în primăvară să se întoarcă puiii acasă.

Mare amar şi durere puse stăpânire pe întreg satul! Cât despre Albăstrică, văduvită şi de amintirea plăcutelor sale prietene- rândunelele- şi fără brumă de hrană, căci în stuful  de la streaşina casei avea  strânsă din îndestulare şi ascunsă mierea de la harnicele albine acum în hibernare.

Se  aşeză fata pe un plâns de mai mare mila. Şi tot plângând, într-un târziu adormi. Dar parcă şi în somn o frământau necazurile de peste zi; căci se lupta  în vis cu  braţele meduzei uriaşe care voiau să pătrundă prin  crăpăturile de la geam şi uşă în casă s-o ucidă; parcă voia să-i ia şi cealaltă jumătate de cuib de sub streaşina casei şi aşa fără acoperiş şi se linişti cân Stăpânul lumii, îmbrăcat în hlamidă albă, şi de o frumuseţe orbitoare, luminându-i  chipul fetei, îi spuse:

– “Ajunsă în vârful muntelui, să nu scoţi sabia păcii!…”

fata se trezi speriată. Vorbindu-şi sieşi cu voce tare şi totuşi simţind în cameră prezenţa cuiva….

– … o voi pune la loc!

Adormi  iarăşi. Continuându-şi visul, Albăstrica se ridică îndreptându-se spre uşă cu gândul ferm de a înfige sabia- cât un munte de mare, la loc. Dar, chiar uşa o opri din drum, trezindu-se de-a binelea.

Şi bine făcu! Impactul frunţii cu pavăza ei-uşa o aduse la realitate. Peste noapte venise viforul cu troiene, nu glumă, uşa de la intrare fiind acoperită. Acum îi era  închisă fetei legătura cu lumea de afară, cu satul întreg. De parcă cineva anume voia s-o ucidă prinfrig şi foame…

Nici pe departe nu bănuia fata că viforul acela era mâna maşteră a meduzei, un şiretlic prin care voia s-o chinuie, să afle de existenţa inelului.

– “Numai de-ar deschide uşa!”, îşi zise aceasta, acum transformată în vifor. Voi pătrunde înăuntru, o voi îngheţa de frig şi voi pune mâna pe inel. Pe gaura cheii nu am cum intra căci este unfundată cu fuful căzut din cuibul rândunicii…

Biata copilă! Neputincioasă, firavă, mărunţică, numai  străluciurea luminoasă a ochilor şi scânteietoare cărdură a i inimii nu putea face prea multe. Îngenunche în fata micului ei altar, salvarea şi nădejdea ei lăsând-o  pe seama Stăpânului Suprem al cerului şi al pământului. Şi bine făcu, căci nu peste multă vreme, ca din senin, furtuna de zăpasă dispăru ca ştearsă cu buretele. Ba, mai mult, soarele, de acolo din înălţimi neatinse vreodată de mână de om, îşi trimise reflexele sale luminoase, pământul încălzindu-se, ghioceii, zambilele şi brebeneii începând să-şi scoată capul  prin covorul de frunze…

Nici piţigoii nu se lăsară mai prejos: ascunşi până nu de mult sub streaşina casei, pe jumătate acoperită cu stuf şi pe jumătate cu pereţii goi, şiroiţi de apa zăpezii, începură deodată- ca la un semnal parcă, trilul primăvăratec al iubira, natura întreagă trecând prin perioada regenerării şi a odihnei cu multă uşurinţă. Câteva vrăbiuţe chiar, ghiduşe se scăldau într-o găleată cu cenuşă proapăt scoasă din sobă, unde câţiva  cărbuni aprinşi le încălzeau penele. Ce ademenitor aşternut descoperiră vrăbiuţele!..

Lui Albăstrica nu-i veni să creadă ochilor şi minţii că i se puteau întâmpla toate acestea, tocmai acum când  se credea părăsită de toţi şi toate. De teamă să nu fie  iarăşi gândul viclean al meduzei, nu se încrezu prea multă vreme în aceste minuni- venite aşa peste noapte. Parcă o cuprinse  grijă mai mare, rămânându-i în minte visul avut doar cu o seară înainte.. De unde să ştie fata planurile Stăpânului. Apoi, sabia aceea mare, strălucitoare de-ţi lua vederea, depăşea închipuirile  fetei care, oricât de mult s-ar fi burzuluit, tot nu ar fi putut s-o  mânuiască… Lama acesteia, ascuţită pe amândouă părţile, avea vârful lung şi ascuţit iar mănunchiul  era bătut cu pietre şi smaralde, nestemate pe care de cum le atingea  cineva, dacă nu-i erau curate gândurile, îi ardea palmele…

Şi tot punându-şi întrebări şi răspunzându-şi tot ea, uită de foame şi de sete. Cuprinzând-o frigul şi oboseala adormi zgribulită pe pătucul din părăvan, singurul loc rămas nevătămat din urma vitregiilor de afară.

Dar maştera meduză nu avea  nicidecum odihnă. Căuta un mijloc de a atrage fata în mrejele sale, mai potolită însă, căci setea îi mai fusese ostoită   de la topirea  noianului de zăpadă. Pământul, însetat de ani şi ani, îşi luase apă din îndestulare. Crăpăturile mari şi adânci dispărură, cele două buze ale pământului unindu-se prin sorbirea apei aceleia vii, culeasă din lacrima soarelui. Pâraiele altădată seci, lipsite de viaţă, acum erau pline ochi cu peşti, unii mai mari, alţii mai mici, de-i puteai culege cu mâna.

Şi cum toată floarea satului- flăcăi şi fete, se îndreptară cântând spre albia râului să prindă peştele, fata se alătură lor. Prin jurul ei însă se învârtea un flăcăiandru necunoscut, frumos, frumos, dar trecut de prima tinereţe, care o îmbia să-şi întindă mâinile în apă, să înveţe a pescui. Cum foamea îi dădea târcoale, fata ar fi mâncat  crud cu tot cu solzi dacă o voce lăuntrică , aceeaşi de altădată, nu i-ar fi spus să nu se apropie prea mult de apă, să nu fugă malurile şi să o înghită  valurile, apa fiind înşelătoare…

Şi de ce-i creştea  foamea trupului mai abitir îi creştea şi lupta lăuntrică şi îndemnul vocii aceleia necunoscute să nu cadă pradă ispitei… De parcă era glasul rândunicii-mamă. Trezindu-i-se vocea conştiinţei, începu a  nu se încrede în blândeţea apelor şi îndemnul dulceag al străinului.

Bine făcu, căci nu peste multă vreme un vuiet nemaiîntâlnit aducea din zări necunoscute valuri mari şi tulburi de apă, gunoaie şi şerpi de toate mărimile, peştii dispărând  în adâncul apei… Oamenii o luară care încotro, văzând în această schimbare bruscă mâna dihoniei, căci numai meduza în înţelepciunea ei perfidă, putea să schimbe lucrurile de la un ceas la altul. Stăpânul lumii îngâduindu-i aceasta, căci avea în planul său îndreptarea firii omului.

Rămasă singură, Albăstrica privea neputincioasă la nebuna sete a acestui animal de mare propăşit aici în cătunul acesta uitat de lume, braţe care, doar în câteva secunde ar fi făcut-o inofensivă. Dar acum ştia de ce numai o sperie şi nu o ucide: voia să afle unde este ascuns inelul fermecat, inel despre care ea însăşi nu avea cunoştinţă.

Un singur om ar fi ucis dihonia dar acesta trebuia să lupte pentru salvarea întregii comunităţi, să-şi închine viaţa binelui, prin el stăpânul pecetluind şi aducând iarăşi pacea…

Cine să se încumete să renunţe la propria fericire pentru cea a semenilor? Nimeni nu ştia că în această căutare dublă, pe de o parte a meduzei de a o cuceri pe Albăstrica, pentru obţinerea inelului şi cealaltă, a Stăpânului, care-i punea la încercare sufletul, modelând-o şi maturinzând-o în acelaşi timp pe fată să nu care cumva să renunţe la încercările din calea-i în favoarea ispitei…

Neştiind încotro s-apuce, fata îngenunche iarăşi în faţa micului ei altar:

-“Stăpâne Suprem, Tată al cerului şi al pământului, depărtează răul ce s-a aciuat asupra satului acesta şi trimite din depărtările ştiute doar de Tine, semnul suprem al păcii- Inelul de care-mi vorbeşte întruna această meduză vicleană şi nesătulă, inel despre care mi-a vorbit şi rândunica-mamă dar despre a cărui existenţă nu ştiu nimic… Ca un înger al păcii şi păzitor neînfricat al sufletului meu neîntinat, pregătit pentru jertfa supremă, prinde în mreaja Ta meduza şi adoarme-o! Să-i pot prinde braţele în strânsoarea acestui inel, să-i plesnească inima de oftică şi necaz, să plece urgia din sat. Copacii să poată înflori iarăşi, să prindă roadă nu fulgerături  iar vrăbiile şi toate celelalte păsări ale cerului să cânte ca altădată, să aducă laudă binecuvântării  Tale…”

Hohotele de plâns în înghiţiră ultimile cuvinte spuse cu atâta jale, fata prăbuşindu-se pe podeaua udă de lacrimi.            Tulburându-i-se sufletul la atâta jale şi nevinovăţie, Marele Stăpân, dădu semnul păcii, din înălţimile cerului auzindu-se vuietul unui tunet. Rugăciunea şi jalea fetei ajunsese şi fusese primită de El.  Înnourându-se,  nu peste multă vreme începu să cearnă ploaie măruntă, caldă, semn că primăvara se întorsese la ea acasă.

Se întorsese şi la Albăstrica căci nici una nici două fata fusese trezită din zbuciumul acesta lăuntric, desnădăjduit, de glasul celor cinci pui de rândunică, maturi acum, care odată întorşi acasă, după ce o salutară reverenţios şi îi puseră pe degetul inelar pecetea despre care-i  vorbise  cu un an în urmă rândunica-mamă. Apoi, trecură la repararea cuibului, lăsând din penajul lor puful cald, moale, cu care aveau să  acopere ouălele depuse , să nu răcească embrionul.

Cum soarele încălzea nu numai obrajii pământului ci şi pe cel al meduzei, aceasta adormi, visându-se a fi stăpânul lumii. Ochiul şi el adormit  fu un prilej potrivit pentru Albăstrica să-i  cuprindă braţele şi aşa strânse sub creştet.  Pesemne că meduza legănată de valurile adunate de la stropii de rouă, îşi şi făcea toaleta zilnică… Când se trezi şi se văzu legată fedeleş, încercă din răsputeri să desfacă strânsoarea inelului. Şi tot umflându-se şi tot zbătându-se să iasă din strânsoare, numai ce-i plesni inima, dintr-însa revărsându-se pe întreg pământul sângele meduzei, amestecat cu mana  pe care ani şi  ani o  băuse- roua pământului; şi iarăşi prinse viaţă pământul, şi iarăşi trandafirii începură să înflorească, parfumul lor înmiresmând zarea şi îmbătând  nările îndrăgostiţilor.  Dar nu mai erau albi şi catifelaţi ca până acum ci roşii sau stropiţi ici, colo cu punte roşietice, semn că pe aceste meleaguri avuseseră loc unele transformări.

Cât despre Albăstrica, un drumeţ cu care m-am întâlnit ieri, mi-a spus că ea trăieşte şi astăzi, nu numai în poveştile bunicilor. Iar alături de ea, locuieşte un prinţ, venit de peste mări şi ţări, prinţ care nu era altul decât unul din puiii rândunicii, cel  de-i pusese inelul pe deget.  Urechea scrijelită pe care fata şi-o ascundea nu de puţine ori, acum era  la fel cu cealaltă. Şi mi-a mai spus drumeţul acela că, în ograda celor doi soţi, au înflorit, pe rând,  cinci bujorei şi cinci albăstrele iar sub streaşina casei, de ani şi ani, mai multe perechi de rândunică îşi fac cuib unde îşi cresc puiii, îi învaţă să zboare, îi hrăneşte cu boabe de cimbrişor şi firimituri anume aşezate pe pervazul ferestrei de către copii şi unde mirosul unei flori- rochiţa rândunicii, floare sărbatică la prima vedere, îmbată cu  parfumul său întreaga zare. Acestea nu sunt altceva decât penele şi  puful  din cuibul de altădată, care în urma revărsării iarăşi pe pământ a balsamului aceluia- roua de dimineaţă sau roua soarelui,, s-au transformat  în flori a căror frunză, bifurcată la mijloc, ascunde tainice, micuţe şi incandescente flori vişinii….

de Elena Olariu