Afara ploua marunt si trist, rece si fara intrerupere. Simt cum cheful de a zambi sau de a rade se scurge din mine ca picaturile de apa pe geam. E interesant cum un simplu fenomen fizic poate aduce, asa cum spun psihologii, o tristete interioara. Ma rog. Bat si eu campii cat timp astept un prieten de la facultate care ar trebui sa imi explice “secretele universului”. Pentru el sunt chestii serioase, dar pentru mine, un nestiutor aburit de cuvinte sofisticate, toate capata un ton amuzant: “daca nu stiu e logic sa nu inteleg, deci sa mi se para absurd, DECI sa rad”.

Il aud cum ciocane la usa si recunosc ca mi-ar face placere sa ma dau drept plecat de acasa, dar intalnirea a fost deja stabilita. Cu un elan de speriat deschid lenes usa:

-Intra, te rog , si incerc sa schitez o strambatura pe post de zambet de bun venit.

-„Te rog”? Ce-i cu politeturile astea? Iar esti trist? Ti-am zis sa nu mai citesti romane d-alea melodramatice !

Bine, bine, recunosc in fata cititorului ca am mintit si ca Mihai are dreptate…..nu ploaia m-a doborat psihic. Sunt vinovat, oficial.

-Ti se pare tie, ma scuz eu desi stiam ca receptorul meu nu ma crede.

-Aham, aham! Ma gandeam pe drum despre ce am putea vorbi avand in vedere ca o sa raman la tine pana ne lasa ploaia in pace. Si apoi am vazut ascuns sub o umbrela patata de timp, un orb sarac si intins pe trotoarul plouat , cu o pancarta pe care scria: „E primavara si eu nu o pot vedea”. Pe langa faptul ca, prin manipularea sentimentelor trecatorilor, el reuseste sa isi castige existenta are dreptate!! Adica pentru noi primavara reprezinta o simpla realitate, pe cand pentru el acest anotimp este ceva fantastic. In mintea lui, realul egal fantasticul deoarece…

-Mihai, vrei sa ma faci sa plang sau sa ma faci sa apreciez viata „la adevarata ei valoare”, pe principiul carpe diem?! Caci, sincer sa fiu, iti zic ca m-am plictisit de cliseele astea rostite de toate gurile si traite doar cateva minute, pana la revenirea la cotidian. Da! Ar fi minunat daca ar putea sa vada, insa nu vezi ironia?? El este orb DOAR fizic, in timp ce noi suntem orbi cu sufletul.

-Prietenas, bati campii plus ca ma ataci cu cliseele de care ai zis ca esti satul. Estem ipocriti, acum? Vroiam sa subliniez ca notiunea de fantastic nu trebuie sa simbolizeze [nu neaparat] ceva pur fictional, neobiectizabil, ci poate sa fie un lucru marunt si simplu din viata ta. De exemplu, momentul cand te scoli de dimineata, jumatate adormit, jumatate obosit si, iesind in curte, iti plimbi picioarele prin iarba racoroasa si picurata de roua, cand te duci in camara bunicilor si iti treci degetele prin malaiul proaspat cernut sau prin boabele de fasole uscata, cand toropit de caldura plajei, briza incepe sa adie si sa se impleticeasca in paru-ti lasat liber, cand esti cu moralul la pamant si cel mai bun prieten al tau din copilarie, un caine batran, vine si isi pune cu subinteles capul pe picioarele tale, „sunt aici”. Toate momentele astea te emotioneaza si fie ca tu esti de aceeasi parere cu mine, fie ca pentru tine realul e real si fictiunea e fictiune, fara punte de legatura intre cele doua, totul se rezuma la sentiment, la senzatie, la gustul „de dupa”.

-…..Mihai are dreptate, insa ma simt aiurea sa cedez asa usor in fata unor cuvinte bine alese asa ca raspund cu un neutru „Mda”.

-Si stii ce ar fi cu adevarat fantastic acum? Sa te vad zambind, in ciuda faptului ca afara e naspa si ca romanele pe care pretinzi ca le intelegi te intristeaza…

Offf chiar isi alege bine replicile baiatul asta. Dau Cezarului ce e al Cezarului si zambesc…intr-o zi ploioasa de mai…

In continuare cu zambetul pe buze, ma semnez I.B.

de ioana bucurie