A fost odată o fetiţă firavă , aruncată în vâltoarea vieţii,într-un sat uitat de lume ,în braţele a doi părinţi trişti şi resemnaţi,care nu aveau niciun chef de crescut copii.Căuta cu ochii lucruri frumoase care să-i bucure pupilele.Găsea doar lucruri strâmbe , cenuşii, fără rânduială.S-a ridicat şi fericită a văzut că poate merge fără a fi susţinută,a bătut la uşa lumii şi uşa s-a deschis larg cu un scârţâit ruginit. S-a repezit la ea, a strâns-o în braţe fără niciun cuvânt mai- mai s-o strivească. A luat-o de mână plimbând-o prin labirinturile ei ,arătându-i căile pe care ar fi putut să alerge ,la capătul cărora o aştepta , de fiecare dată , altceva , alcineva şi altcumva. S-a uitat adânc în ochii lumii şi a văzut că sunt la fel de trişti ca şi ochii părinţilor ei. Apoi lumea a dat drumul mâinii mici , i-a întors spatele şi a plecat.Rămasă singură s-a aşezat pe o margine de speranţă ,chibzuind pe care dintre căi s-o apuce, astfel încât la capăt să găsescă ceea ce îşi dorea.Din păcate păşise cu stângul, avea să întâlnească pietre , pietricele ,dar şi bolovani , beţe în roate,răutăţi cât cuprinde.Bucuria unui frumos început de drum, s-a preschimbat de-a lungul lui,într-un soi de lehamite. Uneori zdrenţuită , prăfuită , năclăită de sudoare, cu capul plecat ,sleită de puteri ,suportand urlete , avansuri libidinoase , alteori curăţată ,aranjată , elegantă ,cu nasul în vânt,încrezătoare în propriile-i puteri, plină de viaţă , dar întotdeauna atentă la ce avea să i se întâmple , a acceptat şi învăţat din tot. Işi dădu seama cât de norocoasă a fost, cât de puternică ,rezistând vitregiilor acestei lumi , care-i întorsese spatele lăsând-o, aşa ,aruncată în vâltoarea vieţii.Căzută sau în picioare,semenii treceau pe lângă ea nepăsători ,unii dintre ei , aruncându-i din când în când câte o privire , primea uneori şi câte un amărât de zâmbet ,i se mai întindea câte o mână. Nu a ştiut , nici nu va şti vreodată, dacă a contat pentru cineva , dacă a iubit-o cineva vreodată, pentru că nu a simţit asta nici în copilărie, nici în adolescenţă ,cu atât mai puţin în tinereţe şi deloc acum către sfârşit.Părinţii şi-au făcut doar datoria ajutând-o să crească aşa cum s-au priceput mai bine ..Cât despre prieteni sau un partener de viaţă , a fost privată.Regretele sunt târzii, nu a ales calea cea mai uşoară ,de schimbat nu mai poate schimba nimic .Singură ,îngenuncheată , s-a închis într-o lume a ei ca un autist împacat cu sine .Nu a reuşit să facă prea multe lucruri , dar tot ce a făcut a făcut cu sufletul.

De Elena M