Totul trece, eu rămân…

Zilele trec, iar eu rămân în urmă suspinând,
Nu știu ce să fac…
Să tac, să râd sau să plâng?
Astăzi totul îmi pare efemer,
Însă, încrezătoare continui din nou să sper,
Să sper către ceva, ce va fi în final viața mea.

Zilele trec, însă sufletul meu rămâne copil
Într-o lume în care totul e pustiu
Acum pot spune doar:”nimic”
Fiindcă glasul îmi e uluit
E, parcă pătruns de o pată albastră
Precum cerul de o pasăre măiastră.

Zilele trec, iar eu rămân o pată de lumină,
În negura ce astăzi înneacă bucuria,
Speranța și împlinirea,
Frumosul și iubirea,
Astfel spus, tot ce este astăzi fericirea.

Mă retrag într-un con de umbră și tac.
Aștept ca veșnicia să îmi fie consoartă,
Dar uimirea îmi este atât de ancorată
Când sper și nu gândesc la o realitate crudă,
Ci mă ascund precum un future în umbră
Încercând să ascund greutatea
Cu visul, spaima, nebulozitatea
Gândirii mele fără de sfârșit…

Voi fi un ac, un bold ce în veci nu piere,
Dar unul bont și blând și uns cu miere,
Un ochi ce va privi înapoi mirat
De un frumos ce nu mai poate fi blamat.
E prea târziu, rămân pe-acestă lume doar un punct dubios,
Cu care eu îmi închei poezia frumos,
Spunând doar atât:”Am fost un om mic
Ce nu a putut face nimic
Pentru ca lumea din jurul său
Să perceapă veșnicia într-un fel nou”.

Indiferent ce gândești sufletul cerne iubire,
Este o mare de lumină, ce astăzi îți oferă amăgire.
Ești trist și parcă dus de val pe ape
Visezi și murmuri mii și mii de șoapte.
Acum oftezi și gândul îți zboară departe,
El e aici, acolo și poate atât de aproape…
Tu crezi în iubire și în oameni mari,
Iar cursul vieții tale devine un alai.

A fi un om cu suflet, a fi un om frumos,
Un om cu inimă mare, cu zâmbet radios
Este o mică piatră, un rubin strălucitor
Ce aparține vieții, un safir uluitor.
Iubirea e un farmec, e un surâs blajin,
Ce urcă prin lumină, prin apogeul lin.
Eternitatea zboară și umblă pe cărări
Atunci când noaptea plânge și freamătă visări.

Ochii tăi mici sunt plini de lacrimi calde
În visul lui, cel veșnic plin de șoapte
Vrea un răspuns și poate o idilă
Un basm frumos și cald, plin de lumină
Tu te gândești la roua-i de pe față
Când brațul tău departe îl alintă,
Când inima ta urcă pe o carare pură,
Iar zâmbetul lui piere dintr-o oarecare ură.

Nu poți urî îmbălsămat în viață,
Nu poți greși fără a da speranță,
Tu poți veghea asupra vieții tale
Când ea ești tu și totul o uitare.
Eu sunt acum departe, cu degetele moi
Și scriu o mică parte, cu zâmbet ,un război
E viața mea abilă, trecută într-o carte
Emblema tinereții, înspăimântata moarte.

Caut subtil prin apogeul vieții mele
O floare, un mister, o mică cheie…
Nu știu dacă fac bine sau greșesc
Dar știu ce vreau, ce simt și ce-mi doresc.
Pășesc încrezător în paradis
Către un loc mirific, un univers de nedescris,
Iar viața mea este o stea,
O formă geometrică ce azi cuprinde povestea mea.

Nu e ușor să suferi, să speri în ceva bun
Când inima ta speră către ceva acum.
A fi un om frumos, a fi un om cu stare
Es Treceam ușor prin codrul plin de viață
Și mă prindeam ușor-ușor de-un fir de ață.
Eram uimit și încercam să zbor
Prin verdele pădurii și-albastru unui nor.

Mă agățam de frunze, mă oglindeam în ape
Și mă pierdeam în zeci de mii de șoapte.
Uitam de mine și vorbeam știrbit,
Înmărmurat de verde și parcă, uluit.
Treceam ușor prin codrul plin de viață
Și mă prindeam ușor-ușor de-un fir de ață.
Eram uimit și încercam să zbor
Prin verdele pădurii și-albastru unui nor.
În vis, tăcerea mea oarbă radiază
Precum un tânăr pueril ce visează;
Eu sunt o lacrimă ștearsă din calea fericirii,
Un obstacol neînsemnat pe obrazul iubirii.

De Marcu Ioana-gabriela