Tăcere şi fugă

Era o zi magnifică, cer fără pată, soare darnic, iar eu inspiram adânc mirosul uitat al tinereţii. În fundal, pe străzi, se auzeau acordurile unui cântec ce-şi striga perechea: „o, dolci bacio languidi carezze…”.

Din colţ în colţ, umbre onirice îşi făceau culcuş, le văd pe fiecare cum îşi înmoaie buzele în razele soarelui pictate pe culmea pereţilor. La vederea lor, ochii mei erau din nou floare ce-şi desfăcea miraculos petalele, iar pleopele-mi pâlpâiau ca o lumină zbătută într-un curent de aer.

Aceste forme clepsidrice par atât de reale, încât tremurul interior se intensifică, transmişi paşilor, nesiguri. Oftatul lăsă dâre în tresăririle pieptului meu, iar prin tăcerea dintre mine şi ei şuiera vântul amplificat de golul locului!

Trecătorii treceau agale pe lângă mine, miraţi de jocul trăsăturilor mele, iar săgeţile aruncate de ochii lor dureau ca şi când cineva îmi aprindea o candelă deasupra sufletului.

Deşi era o agitaţie infernală în jurul meu, mii de mesaje se dispersau pe golgota conştiinţei mele, în conul de „umbre” era doar tăcere, din când în când gândurile mai scăpau şi fugeau care încotro pentru a se adăposti de furtuni pestilenţiale. Sunt totalmente vrăjită de „copilăria” care le curge prin trupurile transparente, sunt ca nişte meduze ce luptă împotriva curenţilor timpului…

Rar trag aer în piept din cauza atmosferei încărcată şi apăsătoare, amplificată şi de zbuciumul interior, care nu face altceva decât să se zbată printre gratiile închisorii din mine!

Deşi nu sunt la fel de translucidă precum ele, totuşi îmi văd sufletul, trăirile, cicatricele rămase amintire ca urmare a trecerii efemerului prin viaţa mea.

-Sunteţi atât de fascinante, îmi doresc să fiu şi eu o parte din voi!

-Dă-ne doar mâna şi lasă-te învăluită de ubicuitatea noastră, îţi promitem că timpul nu va mai muşca din tine ca până acum.

Şi întind mâna ca o viitoare mireasă, bătăile inimii îmi taie respiraţia, simt cum mădularele răzbesc până la cer şi înapoi.

-De acum, tăcerea este crezul tău, iar fuga e Dumnezeul tău, arată-ne cum se trăieşte viaţa pe acest pământ.

Încep să descui porţile timpului, lovindu-mă de pragul vieţii ca de-o amintire vie!

-Aveţi vreun mesaj pe care să-l transmit „piticilor” acestei omeniri?

-Nu mesaj, te vom perfecţiona să le scrii ceea ce vrem să le trasmitem, pentrun că a scrie înseamnă a vorbi ochilor. Te vor crede mai uşor! De astăzi vei fi un mic apostol ce-şi propovăduieşte crezul mesianic dincolo de teluric.

Timid, expir mesajele lor şi inspir doar răspunsurile la întrebările lor. Doar cu o singură privire le sorb trecătorilor toată seva din ei pentru a-mi „hrăni” gazdele, care se dezvoltă în mine ca într-un cocon pentru a prinde aripi de flutur, cu care să zboare dincolo de stele, având în mâini miezul omenirii, format din ploaia sufletelor noastre.

-Dar mesajul din mine este la fel de valoros?

-Tu vorbeşti timpului cu inima ta, nu ne putem atinge de ea, este la fel de usturătoare ca focul veşnic! Te-am ales pentru că ne-ai ales, accesul la sufletul tău în formă de inimă nu este permis, deşi ne luptăm continuu pentru a găsi o soluţie.

Atunci mi-am deschis ochii, am dat startul peregrinărilor prin lume pentru a transmite oamenilor un mesaj rostit cu inima, cuvintele fiind prea puţin colorate pentru a picta viaţa.

Am pus stăpânire pe cheia sufletului meu, din închisoare am transformat-o în palat divin şi din prizonieră am devenit mesajerul vieţii, descătuşată de rănile trecutului şi îmbrăcată în instantaneele prezentului.

 

De Burghelea Irina