Motto: “ … în faptă lumea-i visul sufletului nostru … “ (M.E.)

Către Eminescu … Străinul cu cuvintele potrivite …

Mă întreb adesea, dacă te-aş întâlni, care-ar fi cuvintele ce-aş alege să ţi le adresez. Deşi limba noastră, e una atât de bogată, şi aş putea alege dintr-atâtea cuvinte, pe care tu însuţi le-ai potrivit în creaţii ce dăinuie pe buzele celor care te citesc, în realitatea fiecărei clipe din trecut, prezent ori viitor; orice cuvânt mi se pare acum incomplet. Şi totuşi ştiu … există cuvinte mari, cuvinte mici chiar şi cuvinte mijlocii, cuvinte înalte, rotunde, pătrate sau ascuţite, chiar şi cuvinte ca un cerc. Toate acestea, ele, adică cuvintele, îmi întind gândurile către tine – dând formă lucrurilor fără formă, apropiind depărtarea, zburând cerul, fugărind culorile, înălţându-mi sufletul – puţin mai sus de ochii din privirea ta, ca să mă las îmbrăţişată de adierea de primavară ce freamată liniştit în părul tău negru şi parcă supărat.
Exista o vreme anume, când din tăcerea albă a gândurilor neştiute izvora noaptea, trăgând după ea un cer neştiut de sus, neştiut de mare, neştiut de prieten, neştiut de mic încât încăpea în fiecare dintre noi măcar pentru o singură dată. Fiecare stea purta în ea nu lumina ci povestea de viaţă a acelei străluciri. Pe vremea aceea tu erai încă aici … Îţi ridicai fruntea atunci când dormeai, îţi loveai privirea adormită de stele şi îţi lăsai iarăşi fiinţa pradă unui dans, acelui dans căzut al lucrurilor care nu se cred şi care nu se pot, al lucrurilor care nu se văd. Tu erai străinul cu cuvintele potrivite …
Acum, de la mine până la tine se păşeşte în secret, se şopteşte în ascuns, se moare zâmbind, arcuşul stă lipit de corzile oţelite ale timpului, Dumnezeu îşi reazămă capul în palmă, îngerii toţi, cu mâinile în buzunare, îşi mişcă din sprâncene aripile nevăzute, privirea lor e acum cu mult mai mare. Pe de o parte şi de alta a drumului florile de foc îşi plâng luminile din fire, nu din întristare, păşeşte iarăşi gândul tău de vis… în visul tău e loc de drum pe mare, în noaptea asta vântul suflă iarăşi în pânze. E mişcare, deci să pornim în lume, dar nu ştiu, nu ştiu-n care…
Acum când dormi pentru că ştiu, pentru că ştii, pentru că te văd, din dor m-aplec să-ţi cânt povestea corabiei cu pânze, a celei mai frumoase flori din ocean, a celei mai strălucitoare stele, tu ştii că nu sunt eu, ci e soldatul vremurilor bune ce iarăşi vine-n noaptea ce e doar a ta… ce nume îi vei da?
Există o vreme anume, când îmi dau seama că nu eu sunt cea care te-a ales, nici tu nu m-ai ales, suntem doar noi doi într-o lume paralelă care va exista şi va fi construită doar de viaţa pe care noi ne-o jucam. În contextul dat al acestui mister, avem sau nu o poveste?
Eu cred în tine şi în tăcerea ta, în felul tău de a-ţi construi propria lume, în modul fascinant în care ai aranjat stelele, în culoarea pe care ai ales pentru a o purta cerul, în numele pe care l-ai dat păsărilor ce o să îl brăzdeze, în felul cum ai definit urmele paşilor tăi… Şi ştiu că înţelegi că cercul poate fi uneori un pătrat, luna poate fi inima ta, vântul părul tău şi uneori poţi fi însăşi viaţa.

Şi iată cum se cântau cuvintele ca să înţelegem cu inima şi nu cu tîmplele : “Fericirea e un lucru mărunt, e o aripă care vibrează, fericirea e un lucru mic ……un pitic ce dansează”.

Fericirea ta a apus undeva departe, pe alei cu tei înfloriţi, dar pustii … Pustiite de femei ridicate la rangul de icoană, de femei asemuite cu florile de cireş, de femei care deşi au iubit, s-au stins nefericite. Glasul tău e însă la fel de viu, ca-n ziua în care a răsunat pentru întâia oară; încătuşat, dar fericit, între paginile a atât de multe cărţi încât nici o viaţa de om nu le-a putut cuprinde până acum. Şi e lăsat liber ori de câte ori omenirea alege să te citească … Glasul tău nu se stinge, nu se caţără şi nici nu ţese pânze în care să-mi afund gândurile. La auzul glasului tău sunt lucidă … şi doar atunci simt că-mi vorbeşti. Îmi vorbeşti despre tine, despre ei, despre oricine. Dar nu vorbeşti nicicând despre mine.

 

De Turiceanu Tina