O geană de lumină spălăcită, izvorâtă de sub pământ, se anină de bolta cereasca, se umflă văzând cu ochii, se face albă ca laptele până inundă partea dinspre răsărit. Apoi se roşeşte şi arde vâlvătaie cu limbi mari de flăcări. Cuiele de argint care ţin prinse de boltă uriaşa mantie de întuneric se topesc de para focului, întunecimea se destramă şi zorile îşi revarsă de pretutindeni armatele de lumină, care pun stăpânire pe întreaga fire.

Astfel arăta răsăritul soarelui într-o dimineaţă de decembrie, pe care Anca îl sorbea din priviri. Acesta era singurul şi cel mai bun prieten al ei. I se părea că el o asculta, o înţelegea şi îi alina suferinţa ori de câte ori îi simţea călduţa-i rază mângâindu-i căpşorul ei micuţ.
Din nefericire, prea puţin timp avea Anca la dispoziţie pentru a şi-l petrece cu iubitul ei prieten, deoarece ea tocmai promovase clasa a XII-a şi muncea în fiecare zi. În cea mai mare parte a timpului vindea cercei, confecţionaţi chiar de ea, asta pentru a-şi întreţine casa şi bunica, al cărei singur sprijin era ea, fata rămânând orfană de la o vârstă fragedă.
Deşi fata se comporta ca o adolescentă de vârsta ei, în spatele acestei măşti se ascundea o fiinţă tristă, care plângea des, care nu mai ştia ce este aceea fericire, nu mai ştia sa zâmbească şi să se bucure, asta datorită numeroaselor obstacole pe care viaţa i le aşternuse în cale.
Anca avea calităţi deosebite: sinceritatea, loialitatea, dreptatea, dar mai presus de toate acestea avea un suflet bun, această bunătate parcă reflectându-se şi la exterior, fata fiind de o frumuseţe rară, parcă ruptă din basmele de mult uitate, încât nici chiar comparaţia cu o zână nu i-ar fi conturat adevărata ei frumuseţe fizică.
După o jumătate de oră de mers prin zăpada ce strălucea asemenea diamantelor pisate, Anca a ajuns în centrul oraşului şi şi-a aşezat cerceii pentru a-i vinde.
Orele se scurseseră una după alta şi fata se pregătea să se intoarcă acasă. Dintr-o dată, a apărut în faţa ei un tânăr înalt, care a cumpărat o pereche de cercei. De-atunci, în fiecare zi când băiatul termina cursurile (întrucat el tocmai intrase la facultate), trecea pe la Anca şi cumpăra câte o pereche de cercei. El avea acasă o întreagă colecţie. Neştiind şi nevrând, se îndrăgostise de “fata cu cerceii”, căreia nici măcar nu-i ştia numele.
Aceleaşi sentimente nutrea şi Anca pentru băiat, părând că vinde cercei doar pentru a-l revedea pe el, iar în orice moment se gândea doar la zâmbetul lui care o făcea să se simtă în al nouălea cer.
Totuşi, într-o zi s-a petrecut minunea: cei doi şi-au aflat numele şi…au purtat un scurt dialog, care avea să fie biletul spre…”o altă lume”:
-Cât de fericită trebuie să fie prietena ta ! Tu îi cumperi în fiecare zi câte o pereche de cercei, îi spusese Anca.
-Da, ai mare dreptate ! adăugase apoi Vlad.
Însă băiatul regretase amarnic cuvintele pe care nu şi le putuse stăpâni, deoarece el nu avea prietenă, ci o iubea doar pe Anca.
La fel şi în ziua următoare, Vlad mai cumpărase încă o pereche de cercei, doar pentru a-şi asculta vocea inimii, însă nu avusese destul curaj încât să-i destăinuiască Ancăi sentimentele ce i le purta.
În a treia zi, băiatul a mers din nou să cumpere o nouă pereche de cercei, însă de această dată fata nu mai era acolo, locul său fiind gol. Mergând acasă şi negăsindu-şi pe drum răspunsuri la zecile de întrebări ce-i invadaseră mintea, s-a gândit să despacheteze fiecare pereche de cercei pentru a-i privi mai bine.
Când a juns la cea cumpărată cu o zi în urmă, după ce vorbise cu Anca, a găsit împachetat un bileţel în cutiuţa cerceilor. La citirea mesajului de pe el, a rămas inmărmurit. Parcă toată lumea i se spărsese în cap, parcă fusese lovit de un fulger. Pe bileţel era scris următorul mesaj: “Dragul meu Vlad, astăzi îţi voi destăinui dragostea ce ţi-o port de-atâta amar de vreme. Mi-aş fi dorit ca şi tu să simţi pentru mine acelaşi lucru, să fim împreună, să pornim amândoi pe acelaşi drum. Dar astfel a vrut bunul Dumnezeu. Aşa este viaţa: cu bune, cu rele…astăzi, drumul meu se opreşte aici. Te voi veghea de acolo, de sus, din ceruri, şi-ţi voi purta de grijă. Anca”
-Nuuuuu!!!!! Aruncă Vlad un ţipăt sfâşietor, apoi cade în genunchi şi plânge în hohote.
Ridicându-se, în urma unui impuls, a luat biletul şi a vrut să-l rupă în bucăţi, însă nu! Aceea era singura amintire de la ea, mesajul aşternut în grabă pe o foaie de hârtie, în care-şi lua adio de la el.
Vlad a ieşit în stradă. Cerul se învăşmântase cu cea mai curată şi sclipitoare mantie; doar pe alocuri era peticită de nori scămoşi. Soarele nu mai era vesel ca altădată. Lumina lui părea tristă, mohorâtă, aproape că-şi trăgea sufletul. Parcă şi el lua parte la sfâşierea tânărului.
Băiatul a început să hoinărească pe străzi până când a dat, în cele din urmă, peste casa Ancăi. El a aflat de la numeroasele persoane si poliţie care înconjuraseră casa că fata fusese gasită spânzurată, cu răsuflarea tăiată.
Atunci Vlad şi-a zis în sinea sa: ”Este doar vina mea. Nu mi-o voi putea ierta niciodată!!…dar poate că este mai bine aşa, aceasta a fost dorinţa lui Dumnezeu ca ea să-i fie alături, să nu mai trăiască într-o lume de străini, ci acolo unde-i este locul, sus, în ceruri…parcă nici măcar nu fusese o fiinţă umană. Îi mai lipseau doar o pereche de aripi şi era asemenea unui înger.”
Şi, zicând acestea, Vlad şi-a continuat drumul singur, în noapte, cu gândul doar la ea şi la singura amintire a existenţei sale, mesajul de rămas-bun care îi rămânsese încătuşat în minte, încă de la primele citiri ale lui şi pe care îl ţinea aproape de suflet, preţuindu-l mai mult decât pe propria-şi fiinţă.

 

De Bianca Ciuca