Mă rugase într-o seară să îi spun o poveste. Hai, spune-mi…Știi că doar așa pot sa continui. Îi plăcea să îl transpun în gandurile mele atît de pline, detaliate. Din toate călătoriile în care fusesem îmi era mereu greu să aleg.
Și nu numai seara, ci mereu, atât de multe amintiri, mereu vii, se zbăteau să mă ajungă mai repede din urmă..să nu le uit. Însă da, era de așteptat, ca seara, să se arunce brusc toate te pe mine, să mă doboare, să le simt gelozia în interiorul meu și în seri ca accea, cand el m-a rugat să îl ajut, în seri ca accea cedam.
Pe covorul verde, într-un colț pătat, m-am așezat în lumina roșiatică de la abajurul lămpii și ușor m-am lăsat purtată de ganduri…. Ideea nu era că mă grabeam, pentru că de fapt tocmai ajunsesem, dar ma grabeam într-adevăr ca să reușesc cumva să privesc toate imaginile ce îmi apăreau oarecum fugar… Fără să îmi dau seama..După ce necontrolat mergeam dintr-o parte în alta, ajungând tot mai departe și totodată nevrând să mă îndepărtez prea mult, mi-am dat și eu seama în sfârșit ce se întâmpla. Și atunci am făcut singurul lucru logic și rațional și m-am urcat și eu într-una din bărcile acelea de lemn ușor, lasate la mal și m-am dus să mă târguiesc în rând cu ceilalți. Nu înțelegeam nimic, dar tresăream, râdeam, ma încruntam și nu încetam să observ splendoarea ce mă înconjura și ma atrăgea tot mai aproape. Pentru o necunoscătoare ca mine, era greau să îmi dau seama ce erau certurile acelea în mijlocul apei. Translatorul meu plecase de dimineață și am ajuns acolo și l-am gasit prin învălmășeala accea de bani, strigăte și negustori necinstiți. Acasă pe continent cred că era toamnă sau iarnă chiar, dar acolo, în mijlocul necunoscutului, unde băștinașii poartă palării din bambus, era zi de piață. Și întreaga forfotă începuse de dimineață, cînd soarele nici măcar nu apăruse, toți se grăbeau să ajungă la aniversarea relațiilor interumane. Fructe? Legume? Ce o fi fost oare nu știam, dar mam încumetat să cumpăr. L-am studiat în timp ce mă apropiam de el. Unul de-al locului, firește; îl trădau ochii. Buze mici, păr grizonat, plin la față și la corp, ars de soare, cu un fel de cămașă albastră translucidă descheiată la trei nasturi , mânecile atârnându-i nepăsătoare… Barca lui avea însemnele unui dragon roșu cu o inscripție pe cre nu am înțeles-o. Numeroase recipiente la prima impresie destul de mici, erau de fapt compartimentate astfel încât să poată depozita toată muca lui.. Într-un moment o altă barcă s-a apropiat și s-a ciocnit de ea, provocându-i o pierdere de un fruct verzui care s-a rostogolit în apă. Vâslașul responsabil de asta s-a trezit dintr-o dată sub o ploaie de cuvinte aruncate și de gesturi și de ochii amenințători ai proprietarului, dar nu a rămas tăcut ci mâinile sale au început să arunce amenințări în aer și aroganța vinovaților îl făcea să tremure. Tot felul de clișee se zăreau în toate părțile. Urechile semnalau ceea ce ochii nu reușeau să vadă din prima, conflicte, râsete, cîntece, într-o piață era chiar și un fel de lăutar românesc ce condimenta atmosfera cu câte un cântec agitat. Un spectacol de teatru jucat pe apă. Nici nu șiam ce să fac mai întâi, să râd, sa admir, să cumpăr. M-am apropiat imediat de vânzătorul încruntat și am luat 3 caise țepoase, așa le-am numit în gandul meu-rotunde, roșiatice, acoperite e niște țepi albi și lunguieți.Le-am luat în mână și le-am pus într-un coșuleț ușot cafeniu ce era în barca mea. I-am arătat câteva monede și el nedumerit la început, a ales patru. Nu pot ști dacă a fost corect,i-ar zâmbit, dr el s-a întor brusc căci lângă mine cineva facus o cerere cred, arătând repezit cu mâna spre mai multe din produsele expuse, iar eu, clientul servit, nu mai necesitam nicio atenție. Nu aveam timp să mă gandesc că ziua era toridă, aproape de amiază și că ma gasesc într-o piață în mijlocul râului, dar cumva nici nu era nevoie să mî gandesc, căci oricum emoția plutea în aer..în jurul meu doar…caci negustorii și clienții nu aveau acea aură de emoție ci de imbufnare, îngrijorare, enervare, incertitudinea că nu vor reuși să vândă cât mai mult, iar eu, nesiguranța cu care priveam în jurul meu știind că sigur voi lăsa ceva neobservat… Dar nu era loc de tristețe în așa o agitație febrilă. O bătrânică deloc inofensivă își făcea loc cu vâslele printre clientii unei vânzătore de creveți țipân furioasă la un bărbat de la o tarabă plutitoare din apropierea mea, care am bănuit că era soțul ei. În momentul următor m-a îmbrîncit și pe mine un copilaș nerăbdător, căruia, cu toate că era să mă răstoarne, i-am zâmbit ușurată. … În piața de pe râu agitația și oamenii în bărci erau sărbătoriții zilei..
Articolul ce a urmat acestei călătorii imaginare într-o lume pe care nu am ajuns încă să o văd a fost aproape un succes. Articolele trebuie să arate imaginea jurnalistului, iar în cazul meu trebuie să fie mereu pline de viață, umor subtil și urme de ironie. Când viața nu imi lasă alternative decât scurte escapade în ficțiune, tot ce trebuie să fac e să profit și să arăt jurnalul meu de călătorie. Din fericire, am reusit să mă mențin pe linia de plutire și am ajuns după ceva timp în siguranță la mal. În camera luminată de apus am decis să nu irosesc caisele țepoase și le-am lăsat pe o masă până caând s-au consumat singure în ceva ce după un timp emana un iz neplăcut și le-am aruncat. Însă ziua petrecută în piață nu cred că se va consuma vreodată.

De Ieremie Elena