Sunt asemeni unei veveriţe leneşe
Ce se târăşte pe iarba udă,
Rece la atingerile viermilor, ce mă trag
Şi mă-mprăştie printre ruine
Fără să mă opun armoniei
Depravării.

Trebuie s-ajung la semn, dar scara şi-a-ntors fuşteii spre pământ
Să se bălăcească-n noroi.

Încerc o ridicare, dar sunt prea grea…a plouat
Şi-atârnă toate de mine, încolăcită de tristeţe, în mii de bucăţi,
Mă caut, ciob cu ciob, dar
E târziu
Căci plumbul mi-a intrat sub piele.

Caut semnul, de m-aş putea rostogolii spre cer,
Cu fuşteii.

Sunt neînsemnată:
Orice moluscă mă poate acoperii şi-nfunda în pământ,
Fără să reacţionez şi m-aş trezi putrezind
Pe dinăuntru;
Nimeni nu vede, poţi fi păgân sau poţi fi un sfânt
Cu suflet de perlă, înfăşurat cu aţă albă şi roşie,
Căci soarele nu-i decât un trişor
Te ia şi te lasă,
Cum poţi să treci pe lângă două braţe-ntinse, gingaşe,
Ce cer, ce vor, ce aşteaptă, ce visează şi creează cu greu
O lume.

Putem să cerem la vii, la morţi,
Un zâmbet sau o strângere de mână…
Sau nu,
Mai bine să fugim în lume,
Să uităm c-am fost goi şi murdari.

De Dunca Ana Claudia