Ea era

Ea era doar o fată de 19 ani pentru ceilalţi.
Doar ea ştia cine e.Ei o credeau încrezută,închisă,un om trist şi rău.
Ea plângea.Lacrimile îi curgeau şiroaie,calzi pe obrazul creol.Nu ai fi putut să nu-i plângi de milă dacă o vedeai.Dar,n-o vedea nimeni.Erau doar ea şi bătăile inimii sale.Doar ea şi zbuciumul,lupta ce avea loc în pieptul ei,gata să iasă afară şi să o lase fără suflare.Ochii mari,larg deschişi,închişi la culoare ca pământul priveau spre stele şi deşi,uzi,semănau izbitor cu două frânturi de lumină,două bucăţi de stele.
Părul îi cădea lung pe umerii goi,încârlionţaâdu-se în jocuri sălbatice.Părea o fiică sălbatică,plânsă,a nopţii cu părul ei de un negru intens.Ochii ei vrăjeau suflete ziua,vorbeau cu stelele seara.Spuneau multe,implorau şi subjugau natura.Nimeni nu ştia ce e cu ea.Era o enigmă.Ea se vroia descoperită şi vorbea din ce în ce mai puţin pentru că observase că vorbele şi-au pierdut efectul magic:nu mai transmiteau nimic.Lumea o vedea exact opus faţă de cum era.Atunci a decis să rupă comunicarea cu ei.Să tacă pentru totdeauna.Să facă oamenii să o caute,să îi caute în suflet fără să le mai acorde vreo atenţie,vreo vorbă.Să se lase iubită fără a mai iubi.Să tragă podul de la mal şi să se retragă tăcută în lacustra ei.Să trăiască închisă în sine.
Avea un suflet mare.Îl daruise primului ei iubit.Primul bărbat din viaţa sa.El nu i-a văzut sau apreciat strălucirea şi l-a tot stors de lumină până a ajuns o cârpă umedă,neagră.O zdreanţă de suflet.Un crâmpei de lumină.Ea îl iubise,el o iubise prin gelozie.O gelozea,o iubea când o gelozea,o gelozea când o iubea.Ea îşi păstrase sufletul curat:era doar a lui,dar el avea nevoie de lanţuri s-o lege de suflet să fie sigur.Se certau,el a scos din ea fiara,vorba răstită,se urau parte în parte.Se urau,se sărutau,ea îl implora,ea îl săruta,ea îl cauta,ea îl iubea.El vedea în ea tot ce-i mai rău şi prin vorbele trimise drept cuţite în mintea ei,a ucis orice urmă de sentiment.Ea îl ura cu mintea,îl uitase cu sufletul.Nu se potriveau,aveau planuri diferite,vise diferite,unghiuri diferite de a vedea viaţa sub orice aspect.
Atunci a fost ziua când ea l-a respins.Şi-a luat sufletul şi l-a închis cu lacăt,cheia a înghiţit-o.I-a zis să nu o mai caute şi s-a închis în curte.A decis să nu mai iubească niciodată.Să nu mai aibă încredere în nimeni.Să înceteze comunicarea cu exteriorul pentru a nu mai fi rănită.Ziua citea fără încetare,nu mai mânca,devenise o umbră de om.Degetele lungi,ochii adânc crestaţi în cap,părul des,lung,sălbatic şi atrăgător,trupul subţire,abia mai recunoşteai o femeie în formele sale.Abia mai vedeai un suflet în pieptul ce tresărea din când în când.Respira rar,gata să absoarbă întreg universul în plămâni.
Lacrimile îi curgeau şiroaie domoale pe obrazul mai palid ca de obicei.Absenţa lui îi luase puterea de a mai lupta,de a mai vrea să existe,de a mai respira.El a plecat lăsând uşa să răsune grav în urma sa.Iubirea lor cea mare se transformase în ură,în indiferenţă,în nepăsare,într-un final în tăcere.O tăcere înfiorătoare.Ea locuise cu el o vreme.Lumea o lovea în piept spunându-i că nu e bine ce face.Făcînd-o să vadă cât de nepotriviţi sunt.Ea nu vedea nimic.Oarbă de iubire.Peste mii de momente,câţiva ani el şi-a dat arama pe faţă:a devenit irascibil,rău,egoist,delăsător,distant de ea.Vorbele lor se ocoleau căzînd in gol.Atingerea ei îl ardea şi o îndepărta.Ea credea că n-o mai iubeşte de n-o atinge,dar,pe el îl durea s-o atingă.Ceva se rupsese definitiv.
A doua zi ei s-au privit ca doi străini.Nu se mai recunoşteau şi chiar se întrebau cum au reuşit să stea câţiva ani împreună.Ea şi-a dat seama că nu o iubeşte şi nu vrea să-I ofere nimic din atenţia,tandreţea pe care şi-o dorea.Asta i-a sfâşiat micul suflet în care el domnea de ceva timp.Lângă el se simţea mai singură şi mai neînţeleasă ca de obicei.Sufletul i s-a strâns,făcându-se mic gata să explodeze odată cu suspinele ei în nopţile lungi. I-a zis că vrea să se despartă de el şi el a plecat nepăsător,mai rece ca de obicei.
Ea a rămas să zgârie pereţii cu ţipetele ei în nopţile lungi de iarnă.Visele îi erau tulburate,nopţile un coşmar,ziua o închisoare,sufletul o sabie care o făcea să o doară puţin câte puţin în fiecare clipă.
A rămas singură să-şi plângă soarta şi să urască firea blajină care o făcuse să îl ierte de fiecare dată.Erau doar ea şi visele sale care cădeau zdrobindu-se de plapumă.Se făcuse frig,parcă viscolul iernii venise în camera ei.Îşi strânge sufletul în ea,oftă şi închise ochii încercând să se convingă că o să îşi facă viaţa şi fără el.Ochii lui verzi îi apăreau în vis şi o făceau să plângă.
A trecut un an.Un an de când nu s-au mai văzut.Un an de când ea şi-a bătut sufletul în cuie şi s-a închis în cameră.Imediat după ce el a ieşit din viaţa ei,şi-a vândut casa şi s-a izolat departe de orice om.Unde nici lumina nu e pângărită de privirea altor ochi.A plecat în Coreea.Acolo s-a închis într-o colibă unde îşi ţinea şi biblioteca.Dormea pe o rogojină,în zdrenţe de haine în care arăta mai pură şi mai frumoasă ca oricând.Oricine ar fi văzut-o ar fi dorit să o aibă,să o iubească la superlativ.Dar ea era departe de ochi de bărbat.Nu mai avea încredere.Îşi uitase viaţa cu el şi serile se mai gândea la un băiat cu care se înţelesese mereu bine şi pe care îl plăcuse cândva.Într-un moment uitat în neguri dese el o luase de mână şi o sărutase.Fusese un moment din ăla în care ea se înălţase de călcâie,închisese ochii şi plutise în mâinile lui ca pe ritm de vals într-o rochie lungă,albă.Fusese cel mai intens moment din viaţa ei.Ce trăise cu celălalt atâţia ani nu fusese nimic.Nu simţise pentru el vreo emoţie vreodată.Nu fuseseră focuri de artificii în săruturile lor,nici în vreun tip de atingere.Ea fusese o flacără plăpândă,tânjind neîncetat spre iubirea absolută,el era gheaţa nordului.În timp reuşise s-o îngheţe şi pe ea.
Azi,dupa atâţia ani era mai frumoasă ca oricând.Părea o zână îmbrăcată în alb,păşind pe muşchi proaspeţi,moi pe drumul cu ulciorul spre apă.De câteva zile îşi tot amintea de primul ei sărut,acela adevărat.Ochii lui îi tot apăreau în vis şi o tulburau.Se gândea să se întoarcă în ţara ei,să-l caute.Să-i spună,să-i arate.Să-l facă să-i simtă murmurul inimii în bătăi limpezi.Nu-i mai auzea vocea aşa clar,dar,sărutul…Sarutul era umed şi proaspăt,ca roua pe flori la patru dimineaţa,pe buzele ei fine,de mult timp neatinse.
Părul îi crescuse până la mijloc,era subţire şi se legăna ca o trestie în paşi jucăuşi pe pietrele de pe malul apei.Sufletul i se vindecase miraculous în sălbăticie şi linişte.Trăia liniştita în oaza ei de lumină.Nu mai vorbise de mult timp.Tăcerea spunea multe despre ea.Avea momente când în mintea ei se derula copilăria,jocul cu mingea,momentele când toti prietenii de joacă ţineau la ea şi unii o şi protejau.Îşi amintea cu nostalgie fiorii iubirii,conversaţiile purtate sub mireasma teiului de la poartă.totul era feeric.
Tuşea şi sângele care îi curgea noaptea din nas o îngrijorau dar nu vroia să aibă grijă de sine.Se pedepsea pentru că nu ştiuse să se facă iubită de barbatul iubit căruia îi jertfise cei mai frumoşi ani din viaţă.Era şi fusese o fiinţă plăpândă,fără încredere în ea,deşi inteligentă,bună,blândă,altruistă,generoasă,care simţise o singură mare nevoie:să fie iubită şi ocrotită.Căderea ei a fost bruscă.I s-au retezat aripile când el a plecat de lângă ea.
Zilele astea a scris o scrisoare.Pusese în ea toată dragostea pe care o mai avea în suflet.O adresa acelui bărbat care a sărutat-o în mod fantastic.Acele cuvinte veneau din inimă,nu avea voce să transmită tot ce pusese în scris,în litere frumos rotunjite.
Îşi strânse frumos lucrurile şi cu banii puşi deoparte de ani buni plecă acasă.Sufletul îi tremura de uşoară emoţie.Nu mai avea ură pentru nimic.Era blajină şi ochii împărţeau raze duioase de lumină din Coreea.Nu spusese nimănui din vechea familie că se întoarce acasă.Ce diferenţă ar fi făcut pentru oamenii care au părăsit-o demult?Era singura.Liniştita.Tusea o tot chinuia dar nu era genul să se plângă,suferea în tăcere.Ca întotdeauna.Avea un singur lucru de făcut înainte de moarte:să dea scrisoarea “andrisantului”.
Zborul îi dăduse multe emoţii.El o aştepta ca un adevărat prieten la aeroport.El se credea pierdut în multime,ea îl vaăuse de departe şi paşii i se îndreptau repezi,dar nesiguri spre el.Se îmbrăţişară prelung.Ea simţi mai multe sentimente decât el,nu-l mai privea ca pe-un vechi amic.Era pentru ea,însuşi speranţa.speranţa că îşi va găsi fericirea lângă el.el o privea cald,entuziast,blând.
Fără cuvinte îi dădu scrisoarea.el o citi curios ca un copil şi uimit de gestul ei tăcut.
“O să-ţi spun aici tot ce trebuia acum 10 ani să-ţi spun.Pentru asta m-am şi întors azi acasă.Ştii că am avut o relaţie care a eşuat acum 5 ani dupa 3 ani de suferinţe şi lacrimi.Te-am torturat mereu cu dramele mele.Nu ştiu dacă ai observat dar ţi-am spus cele mai adânci secrete.Te-am băgat în sufletul meu,să-l cunoşti deşi nu îmi ceruseşi asta.Nu are rost să-ti spun ce am făcut anii ăştia sau ce am simţit la ruptură.Tot ce contează acum e să ştii că sărutul pe care l-am numit atunci o greşeală a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.Ceea ce am simţit atunci m-a făcut să înţeleg încet-încet ca relaţia aia nu îmi oferise astfel de moment,senzaţii,sentimente.De atunci te-am iubit putin câte putin.Acum,matură,pot să-ţi spun că te iubesc şi tot ce îmi pot imagina e să mă trezesc lângă tine,scăldată în iubirea din privirea ta.Te rog,spune-mi că şi tu simţi la fel şi ajută-mă să-mi reconstruiesc sufletul ce mi-a fost cândva dărâmat.” El ridică privirea şi o privi cu lacrimi în ochi.Deodată ea începu să tuşeasca şi se prăbuşi pe podea.el sună disperat la ambulanţă dar boala ei era incurabila şi se stinge sub privirile medicilor.Ceva din privirea ei spunea că şi-a îndeplinit scopul:spusese în scris ceea ce nu mai putea transmite prin vorbe.La câteva ore după aflarea veştii el îi scrise pe spatele scrisorii următorul mesaj:“Te-am iubit dintotdeauna şi o să te iubesc şi dincolo de moarte.Tu eşti îngerul meu de pază.Sărutul ăla mi-a păzit uşa sufletului ani de zile.Nu a mai lăsat pe nimeni să intre.”În ziua înmormântării i-l puse în sicriu lângă inima ei.Sufletul lui se ofili atunci…

De A. Anastacie