Tu unde ai să pleci?,
I-am răspuns că voi rămâne tot bijutier, un meşteşugar bătrân iubit de toţi clienţii, dar voi deveni un romancier. În afară de Robert nimeni nu poate să-mi ştie gândurile şi sufletul.
– Da tată! Am să devin romancier să şti, pentru că în inima mea eu sunt un romancier.
– Adică, ce este tată un romancier?
-Romancierul este un om care cunoscând secretele vieţii, poate să ghicească întreaga poveste a oamenilor, pe care el vrea să-i descrie în paginile unei cărţi.
– Aşa? Ei bine scumpe tată, atunci ghiceşte povestea vieţii mele! Mi-a zis Robert, luându-mi mâna în mâinile lui.
L-am privit tare curios pentru întrebarea pusă şi cu greu, cu foarte multă greutate am reuşit să-mi opresc lacrimile.
A fost dade*, o dată un om, adică un ţigan, care a părăsit lumea în care era admirat şi şi-a făurit o altă viaţă, departe de ţara lui, unde şi acolo în lumea cea străină este si va fi iubit.
– Pot să te întreb ceva?
– Da tată, te ascult cu plăcere.
– Ţi-e frică de moarte?
Abia atunci lacrimile au ţâşnit din ochii mei, l-am privit printre lacrimi şi i-am răspuns punându-i mâna mea uriaşă peste creştet. În clipa aceia, mi s-a părut că odată, o dată tare de mult, chipul acela, al bărbatului din faţa mea, era chipul meu întinerit cu 40 de ani.
– Dacă tu trăieşti, bătrânul din faţa ta, este mereu tânăr ca tine…
– Povesteşte-mi o parte din romanul tău! Spune-mi şi mie.. ce amintiri frumoase ai tu aici în magazinul de pe strada Amsterdam?

*
O dată, adică acum doisprezece ani, a venit la mine o femeie tânără, o franţuzoaică frumoasă cu o fizionomie de femeie distinsă. Era gravidă, în clipa când a intrat în magazinul meu, cred că avea între 7-8 luni, era pătată pe faţă şi părea puţin obosită, purta în picioare o pereche de mocasini uşori, părul ei era şaten şi bine îngrijit iar în ochii ei albastrii ,citeam toată bunătatea femeilor din lume.

 I-am oferit un scaun, ştii tu Robert dragul meu, unul dintre cele două scaune pe care de fiecare dată când intrai în magazin, erau mereu ocupate de clienţi. Deci dna s-a aşezat  pe un scaun şi din geanta ei a scos o brăţară din aur de 18 karate.
– V-aş ruga domnule Samson, să-mi ataşaţi această medalie din aur, lângă închizătoare. Medalionul ei era din aur, un medalion puţin mai mic de un centimetru, pe una din feţele medalionului era gravat chipul «Măicuţei Domului Jésus-Christ», iar pe cealaltă faţă m-a rugat să-i gravez, scris de mână, numele băiatului ei ce avea să se nască în câteva săptămâni.
De-atunci tată, de când se născuse «Jean le Petit» femeia a trecut cu micuţul ei de câteva ori prin faţa magazinului meu, trecuseră doi ani de zile de la întâmplarea asta cu medalionul, într-o zi femeia a intrat din nou gravida în magazin, dar de data asta a intrat cu băieţelul pe care eu îi ştiam doar numele gravat pe medalionul de aur.
Copilaşul a coborât din căruciorul pe care mama lui îl purta zi de zi şi a venit la mine în braţe, eu l-am mângâiat şi i-am pronunţat numele «Jean le Petit «, că doar eu gravasem numele lui pe medalion.
– Şi ce s-a întâmplat tată? La început Jean era extrem de timid, eu l-am luat în braţe şi l-am aşezat pe genunchi, am deschis sertarul al doilea, adică sertarul acela unde eu ţineam acolo mii şi mii de pietre preţioase şi semipreţioase
. Jean s-a aplecat uşor din braţele mele şi s-a uitat foarte curios la mulţimea de pietre. Am luat în mână o piatră de culoare verde, un «smarald de Columbia» şi i-am oferit piatră copilului» s-a jucat o perioadă de timp cu piatra şi apoi a întins-o mamei. Mama lui a scos din nou aceiaşi brăţara şi m-a rugat să-i mai prind încă un medalion, medalionul acela avea pe o faţă gravată imaginea unui bătrân care poartă în mână un baston, bătrânul acela se numeşte «Christophe de Lycie, plus connu comme saint Cristophe şi acest sfânt este cunoscut «comme le patron de voiageurs» «Numele lui Christophe dérive des mots grecs Kristos (Christ) et phorein (porter), c’est-à-dire celui qui porte le Christ, en allusion à un géant légendaire initialement nommé «Réprouvé» qui aurait aidé l’enfant Jesus à traverser une rivière. Autrefois, îl passait pour mettre à l’abri des maladies quiconque voyait sa statue.
Femeia aceia mi-a plătit şi a plecat revenind peste încă doi ani să-i sudez cea de-a treia medalie pe brăţara ei de aur. Aşa a trecut de fiecare dată când era gravidă, înainte si dupa  naştere cu câteva săptămâni îmi plătea din nou să-i mai sudez si sa-i gravez încă o medalie, în total i-am sudat şapte medalii; toate sudate de mâna mea şi gravate cu scrisul meu. În afară de numele fiecărui copil, după naşterea lui, eu mai gravasem pe fiecare medalie, de fiecare dată sub numele copilului, ziua şi anul lui de naştere.
Într-o bună zi a apărut în magazinul meu cu toţi cei şapte copii. Patru fete şi trei băieţi, trecuseră mai mult de doisprezece ani. Era o coadă de nedescris în spatele ei. Toţi şapte au venit pe rând şi m-au îmbrăţişat, iar eu am dăruit fiecărui copil câteva pietre preţioase.
Mama lor mi-a spus că toţi păstrează pietrele primite cadou de la mine într-o casetă de sticlă transparentă, niciodată nu se ceartă între ei şi uneori copiii aceia, seara înainte de culcare, poate cà după ce priveau pietrele preţioase primite în dar de la mine, se culcau liniştiţi purtând uneori în visele lor imaginea mea. Aşa au trecut câţiva ani din viaţa mea de bijutier pestrada Amsterdam din Paris.

Atunci soarele şi vântul m-au trezit din nou la viaţă, viaţa mea copilule, care începea să se stingă din cauza dorului de casă.