Mihai Eminescu spune într-un articol de publicistică: „Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul…”
La prima vedere un citat sofisticat, chiar foarte sofisticat, cum să ai totul neavând nimic!?….Cine învaţă, încă din timpul vieţii să moară câte un pic, să se detaşeze adică ce ceea ce-i prisoseşte din punct de vedere al caracterului şi ambiţiilor deşarte, cu siguranţă trece de partea cealaltă a trăirii personale, adică se mulţumeşte cu mai puţin – materialiceşte vorbind, dar având totul: spiritualiceşte şi al omenescului…
Plec de la un exemplu real: dorinţa unora (uneia) de a fi mereu primul, de a se afişa ca fiind cel mai bun, favorit să spunem, călcând (simbolic vorbind) cu nonşalanţă peste ceilalţi, dintr-o anumită boală a sufletului: mândria…
Este normal, nu trebuie să mori înainte de a muri, pentru a observa că de fapt cei din jur te privesc cu condescendenţă, tolerând şi nu acceptând comportamentul ca atare. Acolo unde există un dram de înţelepciune, vezi cu ochiul minţii că te-ai încurcat în propriile iţe totul – ca un bumerang, întorcându-se împotriva ta…
Dacă ai puterea de înţelegere, ştii când să te retragi, să vezi unde ai greşit şi să nu-i acuzi pe ceilalţi. Adică să nu-ţi moară sufletul înainte de a muri…Să nu moară de tot!
Lucrul acesta se întâmplă adesea cu cei ce cad în dizgraţie – unii pe merit, iar când se simt singuri, nu aleg calea de mijloc – nu acceptă să se mulţumească cu puţin; totul sau nimic! De aceea avem aşa multe rebuturi, retardaţi, laşi şi …sinucigaşi.
Un om poate avea totul neavând nimic: mulţumirea şi liniştea sufletească de a-i avea în jurul tău pe părinţi, pe copii, familia în general, de a vedea în fiecare dimineaţă răsăritul soarelui, de a mulţumi Lui Dumnezeu că a mai trecut o zi şi îşi poate folosi braţele pentru da mâna cu un prieten sau un necunoscut, a mângâia pe cei dragi – un câine chiar, picioarele pentru a merge la fântână să scoată o găleată proaspătă cu apă, să-şi primenească obrajii, să întoarcă zăpada cu lopata din lemn – iarna aceasta Dumnezeu a binecuvântat pământul, să-şi pună mâna streaşină la ochi, să vadă zenitul şi un cuib de graur toocmai în vârful părului…
Cât de puţin îi trebuie unui graur să locuiască pe lângă gospodăria omului şi, mai ales, cât de credincios este!… De acolo, din vârful copacului vede şi simte că alături, la celălalt pom, nişte omizi îl roade pe dinăuntru; cu dublu interes, curăţă coaja de minusculele „rozătoare” – pomul să-şi continue mersul vieţii şi el, satură guşuliţa pentru a-şi ostoi foamea.
Nu-i trebui mult, aşadar, nici nu-şi ridică castele pe pământ unde să-şi afle sălaş păianjenul şi şoarecii…
Nu trebuie să mori înainte de a muri! Răceala produsă în ultimii ani în sufletul românului, omului în general, vine de la setea de pricopseală peste puterile acestuia!… Aşa cum un robot ascultă de anumite ordine electronico-informaţionale, mintea noastră – a unora, este robotizată de setea nestinsă de afişare, de vorbire fără rost, de ofensare şi de adunare de lucruri nefolositoare care, şi ele, mor odată cu tine… Numai că omul nu simte decât atunci când se împotmoleşte…
Uneori este foarte târziu să reuşeşti să iei viaţa de la început: Cifrele din Buletinul de identitate au crescut, peste măsură uneori, şi forţa fizică a scăzut; eşti singur, familia destrămată, copiii nu te mai caută – nu le-ai oferit căldura sufletească la vreme sau vai, i-ai format să creadă că nu iubirea este arma cea mai puternică împotriva hazardului şi deşertăciunii… ci banul, luxul, relaţiile mercantile.
Prietenia dezinteresată este arma cea mai puternică împotriva haosului acestui prezent. Dar şi haosul sufletesc.. Şi nu trebuie să mori încă din timpul vieţii, sufleteşte vorbind, pentru a muri: faţă de semeni, de colegi, de familie, de natură şi…Dumnezeu.
Să ne trezim din somnul minţii, să vedem altfel lucrurile – aşa cum ar trebui, să întoarcem privirea cu căldură spre semeni, să le ascultăm păsul, apoi să vorbim. Dar pe înţelesul tuturor. Nu trebuie să facem Crucea mare în faţa celorlalţi! Omul de rând, precum Moş Ion Roată, ştie citi gândurile ascunse ale celuilalt…
Pentru el atunci eşti un om mort, înainte de a muri!…

De Olariu Elena