Domnilor, sunt un nenorocit! Muncesc în Norvegia de ani de zile și fac praf toată strânsurica mea într-o săptămână de ședere în România. Stau așa beat într-un bar din Capitală, iar lacrimile îmi țâșnesc pe obraz ca o fântână arteziană. A murit tata, iar eu nu i-am dus o floare, o coroană, domnule…

Dracu l-a pus să se-nsoare a doua oară? Mi-a fost și mie ciudă, să o lase pe mama și să ia o parașută din Focșani! Ei, dar îl fac eu să-i pară rău. Am să-i cumpăr o coroană din crini și i-o duc la mormânt, să vadă că nu am suflet de câine.

Dar unde-i îngropat tata? Nu-i nimic, mă duc cu coroana la parașută, iar ea va merge cu mine crăpând de ciudă că ei nu-i va pune nimeni pe mormânt așa mândrețe de coroană!

Și uite așa, cum eu ce promit la beție fac la trezire, a doua zi plec la Focșani. Florăria am selectat-o de pe net și i-am repetat florăresei:

• Vreau o coroană imensă din crini naturali pentru tata! Să vadă ce copil a făcut!

I-am simțit invidia în priviri. A strâns ușor din buze. Poate și pentru că sunt bărbat bine și sufletist, iar ea avea verighetă. Un bărbat care duce tatălui la mormânt o coroană scumpă, va duce cu siguranță și nevestei! I-am citit gândurile, domnule…

Ce operă de artă a ieșit din mâna ei! Am luat coroana, am pus-o sus pe mașină, să admire toată lumea minunăția pe care i-a duceam eu lu’ tata. Când am ajuns la blocul fostei neveste, am dat-o jos și m-am dus cu ea la ușa apartamentului. Am sunat, am ciocănit, am strigat, deși pe vizor s-a uitat cineva, ușa aceea nu s-a deschis și s-a dus dracu’fericirea lu’ tata! Ce s-ar mai fi mândrit el la ceilalți morți cu coroana de la fi-su!

Am plecat năuc spre cimitir, că nu se cădea să mă întorc cu coroana în București sau să arunc la gunoi o căciulă de bani.

Cum moștenesc genialitatea de la mama, în cimitir am avut  revelația: fosta nevastă a tatălui meu nu mi-a deschis fiindcă o fi zis că i-am dus ei de vie o coroană. N-o să vadă ea nimic de la mine, în vecii vecilor!

Mă uit la zecile de cruci, unele mâncate de carii, altele din marmură și văd pe o cruce albă un chip frumos și un nume: Elisabeta.

Ca un băiat gentil, îmi iau șapca de pe cap, fac o reverență și mă prezint:

• Sunt eu, coană Elisabeto! Am vrut să-i duc o coroană nenorocitului de tata, dar cum nu-l găsesc nici mort, ia-o dumneata și bucură-te!

Am plecat din cimitir covârșit de gestul nobil pe care l-am făcut, iar până la București am întrebat-o pe coana Elisabeta:

• Ei, nu-i așa că ți-a plăcut? Ce zici de un așa bărbat care este galant și cu doamnele moarte

 

De Elena Stan