Minerul nostru moş Pipa trebuia să fi ieşit la pensie, căci era trecut de cincizeci ani. La frontul de lucru făcea doar munci care nu necesitau un efort fizic prea mare, fiindcă era cu plămânii în pioneze cum se zicea, adică avea silicoză. Tot la trei luni era programat la sanatoriul TBC pentru repaus. Conform programului de lucru noi trebuia să ne facem planul de vagonete încărcate şi trimise la suprafaţă. Acum aveam un ajutor de nădejde în don Basilio. Colonelul, şeful de la transport ne avea în evidenţă permanentă asigurându-ne vagonetele necesare. Don Basilio a continuat să-mi povestească viaţa din prima civilie cum obişnuia să spună despre biografia lui. Organizarea lucrătorilor din banda Zoo, căci toţi cei care lucrau la negru erau lucrători; cerşetori, şuţi, sau păsările de noapte. De ce banda Zoo? Fiindcă toţi care făceau parte din această bandă aveau nume de animale şi acestea împărţite în jivine sau casnice! Don Basilio era numit Lupul Alb, fiindcă avea părul blond şi cu un fel de frizură foarte dichisită. Figura lui atletică şi plină de vitalitate, mersul cumva lipsit de grijă şi un simţ al mişcării pe stradă îi dădeau dreptul să poarte acest nume. Binocliştii din bandă erau cei care studiau terenul din zonele diverse ale oraşului. Transmiterea informaţiilor se făceau din om în om sau aveau legături directe, dar orice ciripitură era plătită în primă fază cu un preţ, iar după ce loviturile se realizau se mai primea o parte din pradă. Nu se plătea informaţia, în viitor nu mai primeai alta. Viaţa lui don Basilio decurgea fără prea mari probleme. Avea după cum spunea el, mai multe adrese în cartiere diferite, asta pentru a nu da de bănuit privitorilor de rând. În ultima vreme don Basilio era totuşi ochit de ciripitorii miliţiei, căci nici aceştia nu stăteau cu mâinile în sân. Era cineva pus anume să-l urmărească pe don Basilio. Acesta a aflat de la păsărele că este filat. O vrăbiuţă care îl considera un fel de amic i-a transmis poanta! A încetat să mai atace obiective noi. În limbajul şuţilor aceste obiective se numeau struguri, bostani sau mere, funcţie de cum era portofelul sau ţinta vizată. Totuşi la un pont trimis recent don Basilio a acţionat la un bostan destul de mare. Era seara şi a fost invitat le un restaurant select din centru. Un viorist care era al localului a venit să-i cânte la masă. Când a primit cei zece lei pentru cântec, a lăsat un bilet de autobuz cu indicaţia bostan verde. Don Basilio s-a uitat prin sala mare a localului şi a văzut un tip în costum mai verde şi a înţeles care era ţinta. Şi-a continuat discuţia cu partenera de la masă, fără a menţiona ceva de ceea ce trebuia să se întâmple. Aproape de miezul nopţii bostanul verde se pregătea de plecare. A plătit consumaţia şi însoţit de o tipă bine era gata de plecare. Don Basilio era cu ochii pe el, fiindcă trebuia acţionat rapid, cel mult în holul localului unde era lume mai multă. Aşa s-au şi petrecut lucrurile. Don Basilio şi-a lăsat pardesiul pe scaun lângă vrăbiuţa lui şi a plecat spre toaletă, Aici s-a atins de bostan şi i-a scos sâmburii cum se zicea! A revenit la masă fără să se uite ce avea la el, dar când s-a uitat mai bine a găsit în portmoneu o legitimaţie de ofiţer de miliţie şi un bilet în care scria; ne întâlnim imediat! Aşa a şi fost. La masă au apărut doi civili destul de solizi şi i-au spus să-i urmeze. Aceasta fusese CAPCANA în care a căzut. Astfel că a doua zi era deja la judecătorie şi condamnat la 5 ani de facultate de drept comun. A cerut să fie trimis la mină fiindcă aici avea condiţional mare. A fost eliberat după doi ani şi ceva de detenţie. Era în libertate acum, dar nu mai îndrăznea să se întoarcă în oraşul de unde plecase. Îmi povestea toate aceste episoade din viaţa sa ca unui confident, era ca un fel de spovedanie. Eram încă destul de tânăr să înţeleg acele lucruri care măcinau sufletul unui fost deţinut. Am lucrat împreună mai multe luni până când eu aveam să mă transfer la mina Haneş. La căminul unde locuiam în Zlatna eram vecini şi ne întâlneam destul de des.

De Mihai LEONTE