
Metamorfoza lui Adam. M-am hotărât să devin muritor
“Un mit este un fel stabilit de a privi lumea, care nu poate fi distrus deoarece, privit prin mit, toate dovezile sprijină mitul.”
~ Edward de Bono
Metamorfoza lui Adam. M-am hotărât să devin muritor
~ Fie două axe: cea pe care te îndrepți și cea pe care crezi că te îndrepți. Fie ca cele două axe să nu poată exista una în absența celeilalte. Fără poziție sau direcție. Fără lungime stabilită, dar nici infinite. Posibile. ~
Așa a fost la Început, după cum putem desluși din jocul de raze al Soarelui când Cerul e senin. Aceasta este Povestea noastră, așa cum ne-o spune Soarele în fiecare zi. Să închidem ochii și să ne deschidem sufletul către Cer! Să ne jucăm, la fel ca la Începuturi, cu Astrele:
…Și din munți s-a desprins primul braț, care și-a rupt unghiile spargând piatra în unelte de cioplit. Brațul și-a creat atunci un corp și așa a apărut pimul Om, străin de muntele care a fost odată. Nu era rece și nici tare, nu era rodul împreunării dintre magmă și mare. Omul nu era de piatră. Era carne vie împletită pe os: ivit din propria lui muncă, din propria-i iubire și din setea de a fii, El s-a mișcat în voie fără să facă prea mult zgomot. Tălpile Lui au simțit stânca originară și au fost mulțumite că o simt. Primii fiori de răceală care s-au desprins din Munte i-au trecut prin călcâie, gambe, genunchi, coapse urcând pâna sus, în creștet. Și El a pășit mai departe în liniște, mulțumit ca se simte pe sine.
Și tot mergând înainte, putea să simtă iarba în tălpi și Pădurea la distanță. Pietrele îl priveau tăcut și își doreau ca El să se întoarcă înapoi în Munți. Dar El simțea Copacii a căror chemare era ispititoare și plăcută. Căci Văntul I-a învațat să cânte, iar Ei l-au ademenit cu adieri calde și mângâietoare. El a uitat de Munți și Pădurea i-a devenit, în cele din urmă, casă. El a alergat după cerbi, mistreți și iepuri și Ea i-a arătat că totul se naște defapt în Ea și că se întoarce mereu la rădăcina copacilor Ei; că fără Ea, nu e muzică, ci doar furtună. Iar într-o zi, El a întrebat-O: ”E Pădurea infinită?”. Și Ea i-a răspuns: ”Nu, dar Sufletul ei, da!” ”Aș vrea să simt și eu acest Suflet, despre care îmi vorbește Pădurea.” Vântul auzind acestea l-a împins către un luminiș în care Pădurea ținea ascuns un arbore, în fructul căruia își înfipse sufletul. Cănd Omul a simțit mirosul de Măr proaspăt, a uitat de sine și, cuprins de o foame venită de nicăieri, a mușcat din carnea de măr. Dar atât de puternic a fost gustul că Omul s-a speriat pentru prima dată, fugind din Pădure, spre Apă. Apa i-a vindecat frica și Omul a atins-O, căzând în Ea. Și a fost mulțumit că se simte din nou pe sine, liniștindu-se. Ea l-a numit atunci Adam și i-a cântat pe limba ei.
Așa a adormit Adam și a căzut în visare:
”Stranie lumea asta fără muritori. De când am pus prima dată piciorul pe potecă nu a plecat nimeni. E frig pe drum și bate vântul. Vine iarna. Dau sfat în urmă celor care, în ciuda iernii, nu mai pleacă. Întorc capul și strig: << CURĂȚAȚI ZĂPADA PÂNĂ MĂ ÎNTORC! >>. Au întors și Ei capul către mine. Îi simt – e imposibil să nu simți ceea ce îți dorești să simți, când ceea ce simți ești chiar tu. Au și zâmbit! Le-au tremurat buzele de frig și nu s-au mai putut abține să nu zâmbească. Stranii, cei care zâmbesc de frig. Stranii, cei care, în ciuda timpului prins de potecă, mai știu să zâmbească.
La noi Moartea e prea fragilă. E albă și niciodată nu lasă urme. Dezastrul ne este, astfel, la fel de străin cum suntem și noi unii față de alții. Pentru că, până la urmă, toți am ajuns aici, născuți doar pentru a râvni la Ea. Și când vine, înceată, suptă, târându-se silențios, se zvârcolește nebună la picioarele mele. Doar la ale mele. Nimeni nu este atât de desmințit să fie generos cu propriul său timp. Pășesc, deci, mai departe și trec peste ea.
Odată ce înaintez iau și poteca din urma mea cu mine. Ei să se scurgă de pe ea. Să nu le mai fie jenă să se cunoască între Ei. Ei sunt tot ce rămâne din mine: o haită de lupi pierduți de Pădurea în care s-au născut. Fiecare – făcut după chipul și înfățișarea mea. Îi las să viseze. Îi las să vâneze. Fiecare pentru el. Să nu se mai teamă să închidă ochii. Doar atunci vor începe să vadă. Să-și lepede neștiința și să o dea la schimb cu timpul. Căci timpul e prada.
Las joaca în urmă, împreună cu tot ce a mai rămas din Potecă. Mă întristează privirea Lor oarbă care se izbește de ceafa mea. E dureros și am crezut că prin uitare, o să treacă și durerea. Am greșit. Îi las, deci, în urmă, să se topească unii pe alții din priviri. Să se îmbibe. Să înghețe și să devină zăpadă. Iar zăpada să acopere poteca și să o topească. Iar Ei, de sete, să se scurgă în propriile guri, până se recreează. Joaca de-a nemurirea nu-i de mine. M-am hotărât să devin muritor.”
Poteca o ia înaintea lui, se încovoaie și devine spirală. Spirala se înalță, se scutură, sâsâie și-l înconjoară. El închide ochii atunci și se vede căzând prin propria pupilă. S-a încumetat, deci, să viseze.
”Veniți acum! Veniți, căci se înfăptuiește miracolul!!!”
Iar Ei părăsesc Pădurea pentru a doua oară și vin dinspre pupila Lui, înspre pupila Lui, despicând șarpele mereu în două. Din cele două jumătăți se fac patru sferturi și tot așa mereu, până ce șarpele devine un Iris. Atunci pupila cedează la atingerea Irisului, micșorându-se.
”Aceasta este Prima Regulă!!!”
Joaca se transformă în joc. Zăpada se preface în lumină. Se impune limita: o sferă.
”Să vină toți, acum, căci s-a înfăptuit miracolul!!!”
Iar Ei disting porunca de chemare. Ezită, se smucesc, dar tot vin pentru a se înșfăca unii pe alții, tremurând. Se strâng unii pe alții, unii în alții.
”Dați-vă drumul!”
Iar Ei se despletesc și după strânsoarea cea din urmă, lumina începe să doară. Se contractă.
”Dați-vă drumul!!!”
Iar Ei își dau drumul liniștiți, de data aceasta cu mai mult avânt, până când se rup unii din alții. Din netimp apare prima clipă din primul clipit.
Ei devin dorința celui care, la început, se hotarâse să plece. Doar Poteca și Joaca rămân în netimp.
Restul s-a scurs afară și a umplut golul din jurul Ochilui cu bucăți de ființă. Și așa a apărut al doilea Om. Născut din Primul și din dragostea Lui pentru El Însuși. Dar acest al doilea om, era diferit de Primul. Mai mic și mai blând, mai rotund și mai șlefiut, cu talia subțiată: așa a apărut pe lume prima Fată.
Lumina a urcat în Cer și a vegheat asupra Fetei și s-a numit Soare. Bucațile de ființă rămase s-au adunat și s-au prefăcut în ființe întregi. Și fata a pășit înainte cântând împreună cu Vântul și cu Apa. Încă naivă, fata s-a uitat la Soare și El s-a uitat înapoi la ea. S-a întâmplat atunci ca genele ei, încă nescuturate de praf, să se despletească una din alta, despicându-se în două aripi de fluture. Și fluturii ochilor ei au oglindit lumina Lui, iar irisul i s-a colorat după reflecție. Reflecția nu a fost altceva decât dragostea Soarelui pentru Fată.
Ea a orbit. Și și-a ținut de atunci ochii închiși. Genele au încetat să mai sclipească și s-au camuflat încet pe ploeapele ei de culoarea Pământului. Fata a adormit în Întuneric și s-a trezit speriată că nu poate să viseze. Și Ea a deschis ochii pentru a doua oară. Soarele a privit-o și aripile Ei s-au înviorat. Pentru o clipă a putut să vadă lumina, însă El a orbit-o din nou. Ea s-a silit atunci să adoarmă, visând la lumina Lui. Și dacă n-a găsit-o nimeni, Ea încă mai doarme ascunsă într-o Pădure.
Soarele a înnebunit între timp și se învârte, acum, bezmetic în jurul Pământului, strigând-o. Urletul lui este, câteodata, atât de amarnic, încât Pământul se cutremură. El speră că la chemarea Lui, Ea se va trezi, deschizând ochii pentru a treia oară.
~ Fie două ființe. Fie ca cele două ființe să nu poată exista una în absența celeilalte. Făcute una pentru cealaltă, una din cealaltă…Una în căutarea celeilalte.~
De Vecerdi Miruna