
Imagini și Clipe
Pe o dungă de cer albastru pur, vânat cu sete de ochii mei visători din spatele geamului, se plimbă nestingherită o musculiță. O văd și o admir și simt că suntem din același regn. Oare de câte ori nu m-am simțit gâză mică dar mândră că am aripi? Ce minunat trebuie să fie să știi că ai zborul în vene și în inimă. Iubesc fluturii și trenurile, pisicile și copiii, musculițele, pescărușii, tot ce are adiere de simbol, gust de aripi muiate în libertate albastră și zâmbet de poveste. Și știi ce mai iubesc? Piunezele! Da, e ceva foarte bizar. Cea mai faină parte la una bucată piuneză, e căpșorul acela neted și gingaș care susține un cui mititel și inofensiv. Piunezele sunt bune la joacă, pot fi refolosite cu ușurință la nevoie, atunci când spre exemplu, îți construiești căsuță de păpuși din scăunelul de lemn moale și gălbui ca perii de la mătură și ai neapărată nevoie să prinzi un prosopel de bucătărie pe post de perdea micilor făpturi care vor locui în taină acolo.
Tăticu folosea piuneze multe ca să pună perdele alea de opresc muștele grăsane care bâzâie ca televizorul când e furtună. E o mare diferență între musculițele visătoare, alea mici mici, numite „bețive” în popor și alea negre bombate și greoaie care îți deranjeaza după-amiezele de vară, tata le zice „bâzăloi”.
Fericirea, viața și tristețea sunt construite din momente, din aripi de musculițe. În totalitatea ființei tale ești o sumă infinită de momente minunate sau sfâșâietor de triste, din imagini care pur și simplu nu pot fi rupte din suflet. Eu când văd iederă, oriunde, pe orice zid dărăpănat sau fațadă prăpădită nu pot să nu îmi amintesc în ce hal iubeam gardul cu iederă și din BCA lângă care îmi puteam construi iată, momente pentru mai târziu. Frunzele de iederă ca niște inimi mici cu venele la vedere pulsau în mâna mea din verdele crud al începutului de vară.
Momentele strigă după mine, mă trag de mânecă și îmi zgâlțâie umărul- nu ne lăsa în uitare! Scrie-ne! Și astfel îl văd pe tata la nunta cu mama zâmbind pe sub mustăți ca un motan care a dat peste cratița cu lapte dulce. Îi văd pe amândoi în curte la Sila și la Niculae, la o petrecere ca în povești cu o veselie fără margini. Sila și Niculae erau un fel de rude prin alianță pentru ai mei. La început, lucrurile erau bune și frumoase, Sila și Niculae se iubeau la nebunie. Tata mergea la petrecerile lor și le cânta la acordeon. Sila zâmbea ca o ștrengăriță și ochii ei formau codițe de frac de pinguin când sărea în brațele lui Nicu. El o privea cu ochii lui mari albaștri și nu putea să își dezlipească privirea de la ea. Pletele lui blonde și ondulate făceau contrast cu pletele ei drepte, castanii cu reflexe mici de spice de grâu în soarele amiezii. Probabil că erau o poveste tipică de contraste care se atrag și se iubesc la nebunie până când focul le mistuie sufletele. La ei focul a dus la băutură. Mama zice că s-au dus repede unul după celalălalt pentru că beau de stingeau după ce se certau. Amândoi au făcut cancer și s-au prăpădit de parcă nici nu ai zice că au trecut pe pământ. Li s-a stins urma în băutură iar tata le-a cântat și când s-au dus, doar că erau alte cântări…
Văd alte și alte imagini; iată, e tata, proaspăt însurat prima oară, până în treizeci de ani, cu un pulovăr găurit din care curge lâna, scoțând apă rece cu ciutura din fântână, spălând teancuri de farfurii în timp ce soacra și prima nevastă se uită la el și scuipă semințe în poalele fustelor. Îi văd și îi simt durerea degetelor aspre și nițel boante și simt unsoarea întărită de pe maldărul de vase dintr-o curte pustiită de ani și de sentimente.
Și-l văd pe tata mai tânăr parcă și cântă la chitară și îi joacă ochii, e pitic față de ceilalți doi colegi buni ai lui și amărât și chinuit de sărăcie dar îi sclipesc ochii de vioiciune, nu ai vazut atâta viață la altcineva și cântă la acordeon și face farse cu toți băieții.
Iat-o și pe mama, coafată perfect, cu ochi de veveriță si strungăreață, cu cercei ca două pufarine albe, frumoasă ca un vis de primavară și slabă și cu haine fashion. Este alături de finele ei moldovence, pe care le-a ținut in casă, le-a ajutat, uneia dintre ele i-a botezat fetița ca apoi să descopere cum i-au furat banii și ceasul și să fie atât de fraieră dar să îi fie în același timp rușine de rușinea lor, încât în loc să le zboare afară din casă pe moldovence, le-a ținut în continuare acolo încă o vreme, dormind cu geanta sub pernă.
Și tata se micșorează, e din ce în ce mai mic, cu părinții lui, pe veranda de lemn a casei părintești, muncit de ai lui, bătut de frații mai mari când nu vrea să ajute la muncă, îl văd sărind peste porțile de fier verde și alergând cu oile la păscut. Apoi văd cum au vrut sa il dea la tigani pentru că l-au crezut handicapat, până la patru ani nu a vorbit deloc, cerând mâncare doar cu mânuța întinsă ca un cerșetor. Biet copil chinuit de foametea de după război, cu tată înrolat și mamă istovită de o droaie de alți copii. Of, tată și parcă te văd bebeluș cum erai în ”44 și veniseră nemții și legănau copaia de lemn în care erai așezat: Boje, boje! Boje, boje!
Și musculița se deplasează mai departe, a ajuns la pervaz acum, cred că a găsit spațiul mic unde se termină plasa, poate ieși afară să se bucure de scurta ei viață iar eu am ajuns la încă un capăt de carnețel pe care notez amintiri, notez momente și clipe.
[Opt7_Microdata_Person_2097148385]