Greşeli

“Se vor dărâma mari frânghii de ploaie prin aerul umed care ne-a –nfăşurat înserările”
Nichita Stănescu

Mi-e sufletul sec ca o piatră din care nu a crescut niciodată nimic. Mă simt rece şi goală asemenea unui cavou destinat celui ce a uitat să moară.
Privesc în jur şi văd cum viaţa îşi înşiră momentele ei, bune sau rele pe lângă mine. Clipele plutesc în aer într-un haos desăvârşit. Întind mâna să le ating şi ele devin praf. Nu fac decât să-mi lase urme în palmă şi să mi se strecoare printre degete…
Dă-mi Doamne o stâncă în mijlocul mării să mă sting în braţele ei ca o lacrimă uitată pe obraz. Iarta-mi greşelile şi dăruieşte-mi liniştea. Şi tu, mamă, mai naşte-mă o data. O singură dată şi promit că atunci voi şti cum să trăiesc viaţa ce mi-o vei dărui.
Voi recunoaşte iubirea când voi trece pe lângă ea şi voi avea viaţa pe care acum e prea târziu s-o mai am. Sunt ani ce au trecut ca nişte vise, ca nişte vise îngrozitoare şi când poate prea târziu mi-am dat seama şi am încercat să mă trezesc, descopăr cu teroare ce am fost. Mi s-a spus că atâta timp cât realizez că eu nu sunt aşa, nu e prea târziu. Cred asta, dar mă simt ca un om care a fost paralizat prea mult timp şi acum realizează că nu mai ştie cum să meargă. Ce să mai aleg din coaja asta care-mi ţine acum loc de suflet? E brăzdat de atâtea răni şi nu toate sunt cicatrici. Multe încă sângerează, dar nu le vede nimeni, nu le ştie nimeni. Atâta singuratate şi atâta frica de singuratate…
Ceasul sună ameninţător şi gol… el nu ştie că sentimentele nu se măsoară în timp? Ce ridicol şi trist apare în faţa imensităţii pe care pretinde că o măsoară… cum poţi delimita ceva fără început şi fără sfârşit? Mi-e sufletul sec şi golit de lupta ce s-a dus… mă simt învinsă de mine însămi, mă simt apasată de nepăsarea lumii reale, cea în care nu vreau să trăiesc, dar care mă tot trage necontenit spre lumina ei vulgară, îmi striveşte urmele viselor ce mi-au ars inima ani intregi, îmi împrăştie întunericul în care găseam răspunsuri la întrebări ce se ascund de lumină, îmi răpeşte bucuria de a nu fi printre cei mulţi şi mă face să devin rece… mă aruncă de pe malul unde stăteam să-i văd pe ceilalţi cum trăiesc, mă aruncă in mijlocul lor…
Unde să mai fugi când simţi că lumea întreagă nu te-ar mai putea cuprinde? Când ţi-e dor de tăcere, ce cuvinte să mai foloseşti? Când toate se învârt haotic în jur, ce să mai alegi? Spre ce să întinzi mâna? Măcar de ai găsi o clipă liniştea adâncă, tăcerea aceea care face să trosnească urechile şi să zăpăcească raţiunea. Te uiti in jur şi găseşti ruine…cu cât visele au fost mai înalte, cu atât s-au prabuşit mai din înalt.
Atâta dor, atata durere…
Mi-e dor…îmi arde inima de un dor teribil, un dor ce nu poate fi înţeles decât de cei ce odată au găsit fericirea într-un vis şi de atunci o tot caută, atât îmi e de dor…
Aleg să caut în trecut pentru a putea trăi în prezent, aleg să-mi hrănesc sufletul cu amintiri şi cu senzaţii demult trecute pentru a putea alina durerea şi alunga ura ce-mi macină zi de zi sufletul precum o boală fără de leac. Aleg să mă regăsesc, aleg să fiu din nou eu, cea care eram, aleg viaţa.
Şi e cea mai grea alegere de pana acum.

De Alex