
Mesaj
Cu cît mai mult citesc, cu atît îmi doresc să mă furişez în dosul paginii albe. Să pot să mă ascund de realitatea din faţa-mi. Eu caut o lume mai bună, ascunsă dincolo de infinit.
Azi am complexul foii albe – multe gînduri şi nici o vorbă, multe rînduri şi nici un cuvînt, multe schimbări și nici un sentiment. Azi sunt sclava sentimentelor, mă las purtată de emoţii.
Cuvintele mele se înghesuie în puncte de suspensie. Sunt incapabilă să redau substanţa unei fericiri. Aşa că îmi reamintesc mai des momentele de frică, de durere, care m-au izbit cu tîmplele de asfalt, care m-au marcat, decît cele în care am rîs pînă cînd cădeam pe iarbă, voioasă. Sunt incapabilă să întreb, chiar dacă am un pumn întreg de întrebări. Sunt incapabilă să aduc pe faţa cuiva, împovărat de griji, un zîmbet. Nu pot. Sunt incapabilă să uit toate lucrurile rele , toţi oamenii care m-au jignit., dar am uitat adresa celor cu care am crescut, celor care m-au ascultat cînd am avut nevoie sau cînd eram disperată. Dispretuiţi-mă.
Sunt absentă la realitate, resemnată cu tot ce a fost, accept prezentul şi renunţ de a mai lupta – sunt un fluture fără aripi, fără culori şi soare. Sufletul meu a devenit lichid, în el s-au topit toate veşniciile şi au scăpat printre coaste.Neputincioasă.
Toate evenimentele, prin violenţa şi importanţa lor, încearcă să-mi atingă celulele sensitive, umanul din mine. Iar eu nu simt decât goliciune şi nepăsare. Egoistă.
Şi dacă totuși pentru a trăi avem nevoie să ne ungem cu speranţe, atunci eu le găsesc cînd visez. Îmi construiesc un refugiu şi îmi invit doar oamenii ‘’mei’’. În această beznă a visării, simt că nu sunt singură. Cîndva te-am băgat adînc şi pe tine în sufletul meu, iar cîteva secunde mai târziu, primul fulger m-a lovit în stern, aşa că nu mai ai şanse să ieşi, îmi pare rău. Ştiu că ţi-e bine acolo: îţi vorbesc, îţi port de grijă, te iubesc. Deşi, ştiu că nu ai nevoie. Scînteia ultimei tale priviri a aprins lichidul ce se scurgea prin mine atât de lent. Îmi ardea gîndurile, amintirile, demonii. Tu plecaseși demult, iar în urma ta rămăsese doar o cutiuță de metal, goală. Furtuna m-a stins, iar singurul meu demon rămas, ți-a jurat răzbunare. Atunci cînd conştientizez asta, îmi construiesc argumente veridice, pentru că noi nu putem fi împreună, din motiv că avem nevoie unul de altul. E inexplicabil, aşa cum sînt lucruri irepetabile.
Conştientizez că doar împreună am fi putut plana mai sus de univers, am fi putut gusta din veşnicie, am fi putut atinge absolutul cu zîmbetul. Dar aşa… Acum ascult sunetul sîngelui care îşi pulsează din ventriculul drept în artera pulmonară și memoria-mi e plină de replici dintr-o piesă de teatru. Niciodată nu îmi amintesc numele piesei, e cea pe care știm amîndoi că am jucat-o atît de bine încât pînă și tu ai început să plîngi.
Azi sunt convinsă că vreau să renunţ. Să rup sforile din inima mea. Am obosit să-ţi dau semne despre mine, am obosit să aştept lucruri care nu se mai întîmplă, am obosit să-mi fie dor de trecut, am obosit să mă sufoc, uneori, de toate vorbele pe care vreau să ţi le spun, iar altă dată să nu simt nimic. Am obosit să trăiesc viaţa altora, eu doar am obosit. Îmi voi construi scheme noi, jocuri noi cu oameni noi.Voi încerca, dar ştiu că parfumul tău cu urme de acid, va rămîne, oricum, impregnat între pereţii sufletului meu.
Nu am curaj să-ţi ies în cale. Dar azi, dorinţa tainică, din sufletul meu, e că mi-aş dori să fiu umbra ta, nu ca să te sperii în miez de noapte. Ci ca să-ţi fiu mereu alături. Să văd încotro o apuci, ce ţi se întimplă. Să ştiu şi să te ajut. Tu doar întoarce-te în urmă şi ia-mă cu tine.
P.S. Şi pentru că orice semn din partea mea te irită, aş vrea să citeşti acest mesaj, chibzuit în miez de noapte, presurat cu trăiri, parfumat cu suflet şi lipsit de intenţie.
De Lușmanschi Alexandrina