Dragă mamă,

Strădania mea de a birui în viaţă se sfârşeşte aici.Deşi clipa în care puteam să-ţi văd chipul mi-a fost furată, cu fiecare adiere a vântului prezenţa ta închipuită mă copleşeşte.Cred că soarta ţi-a predestinat ,dragă mamă, să dai viaţă unui om ciudat şi diferit,lunaticul putând alege astfel o cale spre mântuire, iar mai apoi un drum la capătul căruia tu să-l  aştepţi cu braţele deschise şi cu o  sinceră vorbă de alinare ce-i va mângâia sufletul doborât de veninul existenţei.Dar pană atunci, am să încep prin a-ţi povesti viaţa mea pe acest Pământ.

Tata cea de-a doua parte a fiinţei mele,omul ales de tine, pentru care ţi-ai fi dat şi viaţa, m-a abandonat.Mi-l amintesc şi acum.Purta mereu un palton negru al cărui guler ridicat, îi ascundea gâtul lung şi bărbia semibărbierită, iar sub chipiul mult apreciat, pe care nu contenea să-l laude,spunând cu orice ocazie că este un fel de moştenire lasată de o rudă îndepărtată şi bogată care a murit subit, cel mai probabil de beţie, bătrânul îşi păstra, cu o atenţie desăvârşită, părul castaniu lucios, lăsat pe spate şi prins în coadă cu o bandană albastră.Tata era un om bun.În ziua aceea,cu ochii în lacrimi, dar cu o privire destul de serioasă, îşi luase mâna aspră din a mea şi înghiţind în sec, îmi spuse să nu-l mai aştept, iar cu paşi repezi ce se transformau în fugă, tata plecă lasând în urma lui o faţă goala şi vânătă de frig, care zăcea in agonia tăcerii.Simţeam că lucrurile nu vor rămâne aşa, iar grăunţa de noroc pe care urma să o semăn mult mai târziu, avea să înmugurească făcându-i parcă în ciudă timpului şi aşteptării, însă nu asta îmi doream.Încăpăţânarea mea de a nega plecarea tatei, se transforma într-un prilej de moarte.Aveam pleoapele atât de grele, iar rochia lungă de lână devenea greoaie din cauza îngheţului şi-mi apăsa cu putere oasele firave.Am încercat să mă încălzesc trăgând din toate puterile de haina care devenise asemenea unei plăci de beton solidă şi rece, dar încet negura inconştienţei îmi acapara orice posibilitate de a mai comunica sau de a mai gândi lucid.Voiam să adorm si să te întâlnesc, voiam să scap de dorul teribil de a te vedea,voiam să-i şoptesc vieţii vorbe de adio, şi să mă las purtată de fiorul morţii către tine, mamă.Dar timpul s-a oprit în loc şi viaţa s-a împotrivit dorinţei mele.

Întunericul din ochii mei se transforma încet într-o lumină slabă.Puteam din nou să mă mişc şi simţeam cum un parfum cald şi plăcut de rodie îmi înfundă nările, gâdilându-mi parcă fiecare părticică din mine.Mă aflam într-o cameră albă.Lumina reflectată de pereţii impecabili era destul de greu de suportat privirii, dar cu toate astea în universul acela de lucruri albe, am observat un mic individ cu blană neagră, ce dormea la picioarele mele pe lenjeria de mătase.Motanul, a tresărit la auzul paşilor mei pe podeaua lucioasă de culoarea laptelui şi rotindu-şi capul în semn de nedumerire, scoase un mieunat scurt şi subţire, apoi îşi îndesă capul în aşternuturi şi adormi.Cu ochii ţintă la motanul misterios, am simţit deodată cum mii de ace îmi străpung tălpile picioarelor şi cum mă prăbuşesc în gol, pe podea.De această dată, motanul, speriat fugi pe uşa întredeschisă spre hol, de unde venea cu paşi repezi şi apăsaţi, o doamnă scundă şi plinuţă, cu un ten măsliniu.Ochii ei migdalaţi mă priveau cu o candoare neobişnuită.Vorbea cu un accent ciudat şi străin pentru mine, iar de fiecare dată când spunea câte ceva, dădea din cap în semn de mulţumire.

-O, ce bine, te-ai trezit! Nici nu şti cât de bucuroasă va fi stăpâna.Sus, sus nu e timp de pierdut!

După doar câteva minute mergeam cu picioarele bandajate, purtând o rochie din voal de culoarea cireşei, printr-un hol lung, interminabil, ai carui pereţi înalţi adaposteau mii de picturi, fiecare întruchipând portretele unor oameni trecuţi de mult în nefiinţa.La capătul culoarului peretele din stânga mea era gol.Din locul acela lipsea un singur tablou.

Muream de nerăbdare să-i văd chipul celei care m-a salvat de la  moarte, dar cu toate astea când am ajuns în camera stacojie, extrem de  înaltă, în mijlocul căreia se afla o masă imensă din lemn de trandafir, împodobită cu dantelă şi catifea roşie, în momentul acela mi-am aplecat capul şi am tăcut.Stăteam nemişcată, fără să respir, iar ea privea lung, prin mine, până aproape de suflet.

-Ai un nume? M-a întrebat ea, după multe minute de tăcere.

Numele mi se pierduse odată cu plecarea tatei şi fără alte multe explicaţii cu aceeaşi privire în podea am răspuns scurt:

-Nu.

-Atunci, o să te numeşti Chadesh.

Purtam un nume.Mergeam de acum pe un drum nou ţinând în mână grăuntele înmugurit mult prea devreme.Trăiam într-o altfel de lume, faţă de cea pe care o cunocusem  până atunci.Simţeam dragostea acelei făpturi pe care o denumisem Mamă, în fiecare colţişor din sufletul ei.Însă fumul conştiinţei îmi tulbura mintea,  lăsându-mă să cred că nu-mi doresc decât un fior de iubire provenit dintr-o dragoste de mamă, pură.Să fii fost oare doar un sentiment, doar o iluzie a gândului care ne poartă dincolo de realitate, sau doar un simplu strigăt al inimi, care cerşeste după sentimente, ce o poate zdrobi, ori ridica la ceruri? Întreaga mea viaţă s-a scurs sub ochii acelei doamne, dar niciodată nu am dat sens acestei întrebări.Sorbeam din priviri oamenii şi începeam să îi cunosc prin fiecare gest al lor şi în disperarea mea de a te găsii, dragă mamă, m-am lovit de un altfel de iubire.

Era înalt şi visător.Amândoi aveam sentimente ascunse, lăsate undeva la pragul sufletului, de unde puteau să iasă, în orice clipă, dar care ne-ar fi făcut să pierdem din dulceaţa aşteptării.Şi am răbdat însă poate  prea mult.Eu îl iubeam, El mă iubea, dar Ea îl iubea mai mult.Nu am sperat că o să renunţe sau că vreodată am să mă lupt cu Ea pentru un lucru în zadar, dar deşi ştiam că legământul meu faţă de El era prea sarcu ca să-l pot rupe, eu am fugit, ca cea mai mare laşă şi am plecat lăsând în urmă un suflet ce îmi aparţinea.

Acesta a fost punctul de unde totul s-a oprit.Nimeni nu mai ştia nimic de mine.Am fugit de lângă o lume din care nu-mi lipsea nimic şi mi-am gasit o altă oază de fericire, într-o pădure, uitată parcă, de asprimea timpului.De acolo îţi scriu,dragă mamă,pentru prima şi sigur pentru ultima dată.Cu siguranţă, tabloul ce lipsea de pe culoarul portretelor, biruie acum în fruntea tuturor, dar din cauza mea, nu cu aceeaşi împăcare a sufletului.Am fugit fără măcar să-i mulţumesc şi pentru asta am să mă căiesc pâna în ultimul minut al vieţii mele.

Ca o nebună îţi scriu în continuu pentru că simt cum umbrele trecutului îmi sapă adânc în suflet, şi văd cum se scurge lent dar sigur ultima picatură din propria-mi viaţă.Au dispărut de mult diavolii înfometaţi ce tânjeau după o bucaţică din murdaria sufletului meu.M-am lecuit prin tine mamă, m-ai spălat de păcate, mi-ai vindecat rănile, şi mi-ai şters lacrimile cu căldura aurei tale.Te simt aşa cum mereu visam c-am să te simt, eşti tot mai aproape, iar voalul de lumină ce mă conduce către tine devine tot mai alb şi luminos.Aşteaptă ca am să sosesc.

                                             Cu dragoste, Chadesh