
Artişti, cine să îi înţeleagă?
Pe geamul atelierului improvizat lumina se prelinge lovind mese murdare de visele multor încercări. E linişte, toată lumea este plecată, numai muştele caută neobosite. A-şi alerga şi eu de colo colo dacă asta ar putea să îmi macine bolovanul din inimă. Nu îmi vine să cred că de o săptămână liniile nu mai au sens. Nu mă mai pot concentra pe nici o idee. Halal artist, ce muze?…. când tot ce construieşti îţi fuge de sub picioare.
Am încercat să fiu original, am primit chiar câteva critici pozitive, dar la ce mi s-a întâmplat nici nu mă aşteptam. Mâzgăleala mea cea mai proastă, cea care am ascuns-o de toată lumea, chiar am vrut să o ard la un moment dat, a ajuns pe buzele tuturor criticilor de arta…
Totul a început în urmă cu două săptămâni, când, din cauza unei răceli, pictura pentru expozitia cu artiştii locali în curs de afirmare, organizată în onoarea orşului, nu am ales-o eu, ci organizatoarea expozitiei. A venit împreună cu bătrâna mea mamă, care deja mă vedea un geniu al omenirii, şi au luat monstruozitatea. Doamne cu ce am greşit? Trebuia să mă târasc aşa cu febră şi să fiu prezent , nu să las pe alţii să aleagă pentru mine.
Pictura nu era ceva concret, era nebunia mea, disperarea clipelor lipsite de idei, nevoia de a face ceva când nu mai ai ce face. Linii fără sens… Nu vroiam să fiu acel artist, o mâzgăleală de culoare. Eu vreau să fiu solar, concret. Cine se uită la toablourile mele să rămână uimit de frumuseţe şi perfecţiune… Cum să mă bucur de acel tablou când încă sunt oripilat de ce mi-a ieşit din mâini. O…, o ceva…
Lume nebună. Cel mai apreciat tablou al expoziţiei a fos al meu. Ar trebui al noualea cer să îmi stea la picioare, nu să stau înlemnit, cu mâinile pline de catran aşteptând să vină întunericul, să mă duc acasă să mă culc, să uit de toate.
Nu m-au iertat şi au venit, în faţa tuturor, să îmi ia un interviu. Parcă toată lumea era pe mine, şi o multime de acadele colorate erau îndreptate spre faţa mea, ca la o degustare de dulcegării.
-Domnule Stolescu, ce ne puteţi spune despre dumneavoastră….
-Domnule Stolescu, ce părere aveţi despre…
-Domnule …..
-Dom…
Îmi vâjâia capul de atâta domnie, de atâta interes. Oare ce părere ar avea de celelalte tablouri din atelier, la care am transpirat fiecare centimetru de pânză? I-ar intresa calculul fiecărui unghi de reflexie a adevarului meu? Cred că nici nu le-ar arunca o privire, nici măcar nu s-ar apleca să vadă cine le-a pictat, nu i-ar interesa…
Am zâmbit frumos, că sunt băiat chipeşi şi cu priză la zuze. Am îngânat două vorbe de mulţumiri şi am încercat să scap de gloata întrebarilor stupide.
…
-Va multumesc pentru atenţie şi nu vreau să vă limitez plăcerea de a avea propriile voastre opinii.
-Totuşi, cum vă simţiţi acum , ca artist apreciat?
-Măgult … am reuşit să vă atrag atenţia.
-Aveţi două cuvinte pentru tinerii artişti?
-Să nu se lase. Va veni şi vremea lor.
-Acum că a-ţi atras interesul lumii , v-aţi gândit la o expozitie personal mai amplă?
-Să vedem… ce ne rezervă ziua de mâine …
Şi sub masca acoperitoare a unui zâmbet de complezenţă, am alunecat discret în unghiul mort al presei, la venitea unei personalităţi locale. Au plecat cu acadelele să îi necăjească şi pe alţii.
În aglomeraţia săli cu exponate, a mai trebuit să suport şi strângerile de mâni, invidioase, a colegilor de breaslă, oripilaţi şi ei , probabil, de gusturile publicului. L-aş lăsa pe oricare din ei să poarte în locul meu laurii unei astfel de aprecieri ce nu mă reprezintă… Sau să deschid ochii şi să mă împăunez cu succesul meu? Eu greşesc? Ei greşesc?… Ceea ce mi se întâmplă nu este defapt tot ce am visat, tot ce mi-am dorit? Asta mi-am dorit?… toată scara valorilor mele este răsucită de un Dali ascuns pe undeva prin sală. Oare mi se joacă o farsă?
Nu a fost farsă. A aparut şi în ziare . Ce infern… nu mai ştiu nimic, nu mai ştiu ce vreau, nu mai ştiu cine sunt. Poate ar trebui sa plec… sa mă duc să o iau de la capăt cu altceva…
Soarele deja a apus, muştele s-au linistit şi parcă în noapte încep să mă regasesc. Întepenit de atâta nemiscare, atâta gândit cu ochii în gol, ies pe stradă, mă îndrept spre locul care a schimbat totul.
Uşa expoziţiei mai este deschisă, organizatoarea Ana, o femeie micuţă şi durduluie dirijază trei tineri dezlânaţi să strângă la locul “crimei”.
Tabloul meu mai e pe perete dovadă că totul s-a întâmplat.
-De ce esti asa de posomorât? ma intreaba Ana
-Sunt confuz…
-De ce?
-De ce ai ales acest tablou?… Erau altele mai frumoase, ăsta nu ma reprezintă. Nu zic , cromatic este placut la ochi… dar totuşi, de ce?
A urmat un moment de pauză, cu zgomot de recuzită, ca la terminarea unui spectacol care îi lasă pe actori epuizaţi , în vidul aplauzelor ce se mai aud estompat ca un ecou al locului.
A venit şi mi-a pus o mână pe umăr, să ma oblige să o privesc, să o înteleg aşa cum ea nu ma înţeles.
-Erau frumoase toate tablourile, dar în tabloul ăsta m-am văzut pe mine. Am văzut zbuciumul dorintei de a fi cineva. Liniile şi culorile nu au nici o importanţă, faptul că pare neterminat lasă loc la posibilitate… A trezit în mine dorinţa de a lua o pensulă şi de a face şi eu ceva… chiar dacă nu ştiu să pictez… De ce nu te poţi bucura pentru asta?
A zâmbit puţin şi a mers mai departe, la munca ei, să strige după cei care nu îşi fac treaba.
Nu am înteles ce a vrut să spună, orbit de dorintă mea de perfectiune.
Am înţeles mai târziu,când am ajuns în atelier. Vechile mele picturi au inceput sa îmi pară goale de mine, perfecte dar fară mine… Eu nu eram în tablouri, eram aici… şi atunci am luat o pensulă să mă creionez şi pe mine.
De Alina P