„Aseară am visat trenuri, erau multe și multicolore și umbreau marea de oameni care își ducea împovărată bagajele. Aseară am visat trenuri și m-am trezit liberă și am înțeles în sfârșit ca dincolo de oameni, de mine și de ploaie, tot ce contează e valul, e trenul.”

I

Mă trezisem încă obosită. Buretele tare și rânced al patului nu făcuse treabă prea bună noaptea trecută. Dar eram cu adevărat fericită. Era ziua cea mare. Peste drumul surpat de lânga casa mea, în sfârșit treceau trenurile. Multe trenuri albastre, cam la fel ca în Gara de Nord, doar că erau pe partea cealaltă a unei prăpăstii nisipoase. Erau trenuri lungi și lucioase, sau scurte și mai prafuite. Erau locomotive greoaie care suflau cu forță și fluierau sacadat. În jos era mlaștina- verzuie și ciudată, cu aburi fosforescenți, iar de partea cealaltă a prăpastiei era noul curs al vieții ei. Era El.

………………………………………………………………………………………………………………..

În noaptea dintre ani îl văzusem prima dată. Am stat ghemuiți aproape tot timpul în frigul camerei inghesuite cu adolescenți care aleseseră noaptea de Revelion, ca singura noapte supremă a libertății, ca singura noapte în care puteai trece podurile- noaptea în care barierele se lăsau păgubașe. Tinerii veniseră să facă orice face un adolescent care scapă din frâu pe la șaptespreze sau optsprezece ani (sau chiar mai devremior prin timpurile noastre): să bea, să fumeze, să danseze indecent și iarăși să bea.

Eu și Sergiu, căci Sergiu devenise idealul, adică El-ul mult căutat și așteptat nu aveam bucuria dezmățului și a băuturii, ci ca orice personaje ideale, noi abia descopeream ce înseamnă priviri pe sub gene și bucurii ascunse și inimă pârlită de jar. Am stat pe fotoliul cu umbre magice și am vorbit, el m-a tot îmbrățișat. Pe atunci încă nu apăruseră trenurile, totul era doar un mare proiect, se zvonea că se vor lărgi punțile, că mlaștina va dispărea, că satele vor fi libere și oamenii vor călători oriunde ar avea curajul să plece.

Seara s-a sfârșit foarte repede, timpul trece și nici nu iți dai seama unde a zburat, d-apoi o singură seară a libertății? Ne-am promis că ne vom reîntâlni la anul și vom păși împreună în primul tren, că ne vom aștepta și vom face împreună prima plimbare…

II

Biletele nu costau bani, costau timp, sau lacrimi, costau pierderi sau regrete, căci desigur pentru a câștiga ceva trebuie neapărat să și pierzi ceva. Biletul era scara. Trebuia să te urci și să ai puterea să ridici fruntea și să zâmbești la soare. Să ai puterea să accepți ploaia cu toată tristețea ei și să ai curajul să te dezlipești de dureri din trecut.

Minunăția de un albastru intens cu luciri de indigo, se pregătea de plecare, se auzeau motoarele, se simțea mirosul de tren, mirosul de aventură cu sclipici era în aer! Dar… unde era Sergiu? Aici intră desigur clișeul… nu-i așa că simți cum plutește în aer momentul în care el nu apare? Desigur… Desigur că îl așteptasem un an iar el nu venise, uitase complet orice promisiuni care acum se roteau pagâne în mintea mea tristă. Atâtea speranțe irosite, atâtea vise și rememorări ale acelei seri unice. Nu cunoșteam motivele lui, dar îl puteam vedea undeva departe, în alt decor, ținând în palma dreaptă fluturi morți.

M-am urcat în tren, nu am putut rezista tentației. Cu trenul acesta a început viața. Viața se derula odată cu trenul.

De undeva de jos glasuri line înălțau rugăciuni de foc și se rugau de iubire.

Mai târziu am observat cum se făcuse întneric. Trenul coborâse în subteran și se umpluse de praf și de noroi, săpa singur tunelul și ferestrele erau negre. În vagonul meu era un băiat- Teodor. Îmi părea foarte cunoscut. Călătoria înnegrită deodată începuse parcă să capete lumină datorită lui Teo- baiat firav, mai fragil parcă decât mine, înăltuț și blond, cu ochii de un albastru curat, nasul puțin strâmb si buzele roșii. Avea cu el un singur bagaj- chitara, cel mai de preț prieten și cel mai sincer.

Și trenul s-a golit. Nu mai erau decât noi doi și chitara (ah, da, alt clișeu! Dar chiar eram doar noi acolo, doar noi și noroiul). În trenul ca un sicriu lunecos se auzeau acorduri line și puteai atinge cu mâna două zâmbete. Eram și eu la rândul meu luminată din nou de apariția speranței, a momentului unic. Mi-a cântat frumos până mi-a aprins sufletul (și călcâiele desigur). Dragostea era curată și frumoasă și nemișcată. Trenul și-a continuat călătoria precum o cârtița oarbă, precum destinul, până când s-a oprit. Era stație, era lumină și ne țineam de mână și am vrut să ieșim afară să respirăm primul aer împreună. Dar (da, din nou „dar”) din toate direcțiile a pornit spre noi o mare de oameni. Cu cât ieșeam mai mult din adâncuri, cu atât mai aproape erau oamenii care aruncau în noi cu noroi, cu arme pătate de sânge, cu gunoaie și cu hârtii. Ne-am pierdut deși mai apoi ne-am regăsit când ne-am găsit câte un loc în noua lume. Nimic nu mai era la fel. Și privirea lui a devenit gri, ca de piatră și trenul s-a evaporat în nori de fum albastru pur de parcă niciodată nu ar fi existat. De parcă nici nu plecasem de-acasă.

…………………………………………………………………………………………………………………..

Și totuși încă sper la iubire și încă tânjesc în fiecare dimineață să ating un ideal. Încă pot să cred ca dincolo de orice suferință, deziluzie, luptă care pare pierdută, pot să ating răsăritul, pot să găsesc ardoarea de a continua. Mă urc zi de zi în trenuri, călătoresc în toate direcțiile posibile și continui să cred că dincolo de oameni, de mine și de ploaie, tot ce contează e valul, e trenul.

De Elena Alexandru