
Convalescență
Visul unei nopți fără tine… Delir crunt și un prezent care mă lovește sălbatic, încercând să mă aducă cu picioarele pe pământ. Capul oricum rămâne în nori. Și mă apuc de scris. De brutalizat coli de hârtie și de rupt creioanele cu care altădată îmi prindeai părul rebel.
-Care e visul tău ?
-Să pot avea unul pentru care să merite să lupt, ți-am răspuns în timp ce-mi puneam zahăr în cafea.
-Și cum rămâne cu actoria ?
-Îmi ești vis destul.
„Eu nu pot să scriu un final fericit”…. Ha! Eu nu pot să scriu nici un final, am fobie de finaluri. Pentru că niciodată nu știu de unde încep, ajung o notă muzicală cântată în registru grav pe la mijlocul drumului, levitând adormită deasupra unei vieți încărcate de alte vieți ticsite și ele, la rândul lor, de prezența altora și tot așa… Mă feresc de final și îmi folosesc stările ca ancoră în prezentul și trecutul dorite de sufletul rănit de cuțitele vorbelor. Eu… prefer un prezent prelungit decât un final în care să vomit dragoste.
N-am vrut decât să fiu actor. Să fiu actorul vieții mele. Ea îmi distribuie plină de încredere cele mai penibile roluri și îmi aplică măștile cele mai confuze, asta imediat după ce mă convinge să joc în comedii briliante sau drame epice adolescentine. Nu știu cine mi-a luat scena dar știu că era grea și nu foarte ușor de cărat iar cine s-a gândit să mă lase fără ea, mi-o va înapoia speriat de strigătele de ajutor, de hohotele isterice de râs, de ridicolul și de inutilul caracteristic mie pe care le va emana scena în posesia altui stăpân, încercând să mă regăsească
Voiam să joc un alt rol, să încep altă piesă de teatru într-un alt decor mai fascinant, cu un regizor mai „eu” ca niciodată și niște personaje secundare care să se învârtă abil în jurul meu. Voiam intrarea liberă pentru absolut oricine și flori pe scaunele spectatorilor, ciocolată amăruie în cutiuțe de un verde crud legate cu fundițe albe și aparate de fotografiat pentru a imortaliza rolurile de care vreau, și în special, de care nu vreau să-mi amintesc când voi fi bătrână și singură într-un apartament cu o ușă lăcuită și nedeschisă de ani buni, cu o pisică pe care am adunat-o de pe stradă în speranța că-mi va fi muză și cu veșnicele noptiere care îmi alcătuiau nonsensul de mai în anii de glorie prăfuită ai adolescenței.
Pe principiul „un actor ratat cu o carieră reușită”, mergi înainte până te izbești de niște covoare roșii antice, marcate de urmele altor „carieriști” și roase de șobolani flămânzi de faimă. Hai, e amuzant, talentul tău tremură însă gura continuă să-și spună replicile exemplar. Cât profesionalism eșuat!… În culise fă-ți numărul de spart oglinzi și de ciobit stări, repetă-ți ce-o să le îndrugi celorlalți pe scenă și scutură-ți costumul de praful iluziilor tale. Totul trebuie să fie exemplar și să ai grijă ca în ultima scenă, cea în care te prefaci sau doar vrei să mori, să cazi lent pe podeaua din lemn scorojit, cât de lent poți tu, asta pentru a stârni reacții rapide în sală și pentru a avea timp să-ți amintești tot, de la primul pas până la ultima căzătură. O lentoare de om sănătos, o prestanță de leu rănit și o privire de nebun regăsit.
Aplauze pentru track-ul pe care mi-l provoci când mă admiri în ultimul act. Aplauze pentru delirul pe care îl joc la perfecție. Aplauze pentru cine nu sunt dar mă doresc cu ardoare. Aplaudă-mă și îmbolnăvește-mă de clăpăitul sonor al palmelor tale. Promit să mă bucur de boală în liniște și să mă feresc de pastile dacă vei fi de acord să îmi fii singurul medicament contra eșecului. Să te păstrez într-o sticluță și să mă bucur de binefacerea ta în momentele de rătăcire.
Hai, fii doctoria mea și tratează-mi rănile pe care le-ai lăsat.
Eu promit să fiu o pacientă care-și joacă rolul.