Mirosurile de medicamente îi înțepau nările. Pironit în scaunul incomod, Daniel asculta ecoul pașilor grăbiți pe lungile coridoare. În curtea spitalului soseau adesea ambulanțele cu sirena pornită. Încă un suferind, un condamnat la moarte sau poate cineva care încă mai are o speranță. Urmărea medicii și asistentele alergând neobosiți de colo-colo. Într-o parte a încăperii rude îngrijorate așteptau vești. Poate dincolo de ușile închise era un fiu, o mamă, o soră ori un prieten. Petrecuse suficient timp în sălile de așteptare încât să vadă și să audă de toate. Urlete de durere la pierderea cuiva drag, lacrimi de fericire că totul s-a terminat cu bine, oameni de toate vârstele pe care soarta îi punea la grea încercare. Până acum 3 luni nu știa că iadul unora poate fi chiar aici, pe pământ. Era atât de frig… O criptă, închisoarea inocenților.

Ușa de la 207 se deschise cu un ușor scârțâit. Femeia care ieși își dădea silința să fie cât mai silențioasă. Se apropie de băiat și rămase lângă el. Era palidă, trasă la față iar cearcănele îi dădeau de gol oboseala. Stătuse multe nopți de veghe.

– A adormit.

Izbucni în lacrimi. Băiatul nu găsea cuvinte de consolare, fiindu-i teamă să nu spună ceva greșit care ar fi pus sare pe rană.

– Ar trebui să mergeți acasă să vă odihniți puțin. Rămân eu aici.

– Nu se poate. Ai stat deja prea mult și poate ai tăi sunt îngrijorați. Mergi tu acasă. Te întorci mâine dacă vrei.

– Ai mei știu cât de mult înseamnă Lucia pentru mine. Vă rog, vreau să rămân eu cu ea. Nu vă faceți griji, pentru orice eventualitate, personalul spitalului stă la dispoziție.

– Nu stau mult. Fac un duș, dorm 2-3 ore și mă întorc. Te rog din suflet să ai grijă de ea. Să mă suni pe numărul de acasă pentru a mă ține la curent cu tot.

– Aveți grijă de dumneavoastră, doamnă. Sărut mâna!

Femeia se îndepărtă pe hol, iar la capătul acestuia se întoarse și-i făcu semn băiatului să o sune negreșit. Daniel se gândi că Lucia s-ar putea trezi în orice clipă. S-ar speria dacă s-ar vedea singură. Deschise încet ușa rezervei și se așeză în cea mai mare liniște pe un scaun de lângă patul bolnavei. Acolo era departe de toată răceala spitalului. În liniștea camerei îi putea auzi respirația ușoară de copil. Lucia avea 16 ani, fiind doar cu un an mai mică decât el. De trei luni fusese diagnosticată cu leucemie, prăvălindu-i-se în creștet întregul castel de visuri. De când avea 5 ani îi era parteneră de dans sportiv. O cunoștea mai bine decât oricine altcineva; împărtășiseră gloria, înfrângerea și toate acestea îi uniseră indestructibil. Obișnuia să spună că Lucia e „sora lui din alți părinți”. Parcă ieri avea grijă de ea să n-o scape la repetiții. Se lovise de multe ori din neatenția lui, simțindu-se apoi vinovat, dar ea surâdea mereu, îl ciufulea frățește și-i spunea că „e ok”. Azi veghea la căpătâiul ei. Îi urmărea fiecare răsuflare și îl luau fiori reci când întârzia 2-3 secunde.

Era atât de plăpândă și de palidă! Părul i se rărea cu fiecare zi ce trecea. Mama ei renunțase să o mai pieptene. Se trezea cu suvițe dese în mână, ceea ce îi provoca o imensă durere și nu știa ce să-i spună bietei copile. Tatăl Luciei murise în Afganistan când ea avea 8 ani. Își alina dorul spunând mereu, cu mândrie, „sunt fiica unui erou!” Se lupta mereu să fie cea mai bună doar pentru a demonstra că e la fel de puternică precum tatăl său. Se speria la gândul că de undeva de sus, acesta s-ar putea simți dezamăgit de ea.

Daniel devenise cu timpul confidentul ei. Își împărtășeau tot ce aveau pe suflet și în ciuda tuturor speculațiilor, ei doi erau doar prieteni. Erau frați din alți părinți.

 ***

             Îi atinse mâna slăbuță și găsind că e rece, i-o încălzi. Nu după mult, Lucia deschise ochii mari de căprioară. Era o căprioară rănită de-un crud vânător…

– Neața, soare! îi ură băiatul zâmbitor.

– Neaaațaaa! Cât e ceasul?

– E aproape 6. Nu dormi de mult. Mai odihnește-te.

– Mai las și pentru noapte. Mami unde e?

– Am rugat-o să meargă acasă să doarmă și ea.

– Biata mami! Din vina mea e nefericită…

– Nu vorbi așa. Are un copil campion mondial. Ești cea mai bună! Mama ta te iubește enorm, Luci. Și eu te iubesc și abia aștept să ne întoarcem la repetiții. Facem coregrafie pe „Roxanne” din „Moulin Rouge”.

– Superb film! Păcat că fata moare la sfârșit…

Daniel își dădu seama că nu alesese filmul potrivit. Nu era un virtuoz al cuvintelor. El învățase doar dans și ceva arte marțiale în copilărie.

– Daniel, nu cred că voi mai vedea vreodată sala de repetiții. Mă sting…

Lacrimile începură să-i curgă șiroi pe obraz. Băiatului îi era milă și ar fi vrut să-i curme cumva suferința. Simțea nevoia să-și protejeze cumva surioara mai mică, dar nu putea decât să-i țină căpșorul la piept și să o lase să se descarce. Când o ridică, observă o grămadă de fire de păr pe fața de pernă. Le adună și le strecură subtil în buzunarul pantalonilor, asftel încât fata să nu vadă.  Începuse să facă citostatice, iar acum se lupta cu efectele secundare ale acestora. Știa și ea ce se întâmplă. Era destul de mare și de inteligentă să-și dea seama. Dar una e să știi și alta să vezi.

– Liniștește-te, da? O să fie bine, ai să vezi tu!

– Îmi promiți?

– Ești fiica unui erou, nu?

– Daniel, îmi e tare frică. Nu știu cum va fi. Poate o să mă doară, poate o să mă chinui, poate…

Băiatul se străduia să pară tare. Adevărul era că nu știa deloc ce să facă. De unde să știe dacă va fi bine? De unde să știe dacă Lucia va mai prinde un răsărit? Nu se găsea niciun donator… O simțea ca pe un pumn de apă pe care oricât de mult și-ar fi dorit să-l păstreze în căușul palmei, i se scurgea încet, încet printre degete.

– Să nu mă lași singură…

– Niciodată!

În cele din urmă, copila adormi iarăși. Cu toate că a făcut eforturi mari să rămână treaz, băiatul fu răpus de oboseală și ațipi și el, pe marginea patului, ca un câine credincios, nedezlipit de patul stăpânului…

 ***

             Se deșteptă în puterea nopții și intră în panică. Dormise prea mult! Îi controlă pulsul și regularitatea răsuflărilor. Totul părea în ordine. Pentru a fi sigur că nu mai „dezertează”, ieși încetișor pe hol să caute un dozator de cafea. O bău repede, apoi își aduse aminte de doamna Voinescu. Avea deja 3 apeluri pierdute. Ultimul fusese în urmă cu 5 minute. Categoric, va pleca de urgență către spital. Sună în grabă și imediat, femeia îi răspunse.

– Da, știu. Îmi pare foarte rău, doamnă. Am pierdut noțiunea timpului. Lucia e bine, doarme. Cum? Verișoara dumneavoastră? Condoleanțe sincere! Tot cancer? Da, bineînțeles că trebuie să mergeți. Nu, nu-i voi spune de asta, dar unde să-i spun că sunteți? O să-și facă griji. Am înțeles. Aveți grijă de dumneavoastră. Ne vedem mâine seară. O să vă țin la curent, de altfel, vă sun din oră în oră. E bine? Sărut mâna!

Biata femeie! Atâtea încercări, într-un timp atât de scurt. Acum trebuia să fie mamă și pentru orfanul verișoarei sale… . Daniel se întoarse în rezerva Luciei, dar spre spaima lui, găsi patul gol. Începu să o caute disperat pe coridoare, la sala de mese, în sălile de așteptare. Întrebă o asistentă:

– Pacienta de la salonul 207…

– E la altar. A insistat să meargă acolo. Nu am putut-o refuza, mai ales că pare că se simte bine.

-Mulțumesc din suflet!

Alergă spre salonul dedicat slujbelor religioase și o găsi îngenuncheată în fața altarului improvizat. Se ruga pios, cerând mila divină. O lăsă să-și încheie rugăciunea, apoi îngenunche lângă ea.

– M-am speriat. De ce nu mi-ai spus că pleci?

– Nu mai erai și simțeam nevoia să-mi cer iertare.

– Of, of! Ce păcate să ai tu, suflet bun?

– Păcătuiești și tu spunând asta, Daniel. Dar nu-ți fă griji, m-am rugat și pentru tine.

– Haide să mergem. Aici e frig.

Lucia își duse fruntea la pământ, se ridică și porniră spre salon.

– Hai să dansăm. Spuse fata.

– Acum? Aici?

– Da, în salon nu prea e loc. Îmi e dor, știi…

– Păi atunci…domnișoară, îmi acordați acest dans?

– Aș fi onorată, domnule!

Cei doi copii începură să plutească în pași ușori de vals, iar tot ce-i rău rămăsese undeva în urma lor… Nicio durere nu mai împovăra chipul bietei fete. Deodată însă…

– Așteaptă! Am amețit…

– La naiba! Știam că nu e o idee bună. Vino, ține-te de gâtul meu. Voi chema un medic.

– Nu, nu chema pe nimeni, te rog!

O purtă ca pe un prunc până la salon, iar când o puse în pat, ea adormise deja. Daniel se simțea ca atunci când o scăpase la manevrele mai dificile. Același sentiment de vinovăție îi mușca din conștiintă, exact ca atunci, în seara aceea când la concurs, Lucia leșinase pentru prima dată. Nici el nu-și mai amintea altceva decât freamătul publicului nedumerit și cum l-au împins ceilalți de lângă ea ca să-i poată acorda primul ajutor…

 ****

             Întâmpină răsăritul ca pe un prieten drag. Nu adormise nici măcar o clipă. Îi umezise buzele arse toată noaptea, o învelise și îi numărase răsuflările. După cum promisese, din oră în oră o suna pe mama fetei. Una dintre asistente venise cu tratamentul. Îl rugă să iasă afară. Cât timp așteptă, văzu unul dintre copii care fusese externat. Își ținea de mână părinții și părea fericit. Daniel se gândi că atunci când o vor externa pe Lucia, vor ieși pe poarta spitalului mai plini de glorie decât anul trecut la mondiale. Ce glorie-i mai mare decât aceea de a învinge moartea?

Într-un final, asistenta medicală ieși din salon și-l întrebă:

– Tu cine ești?

– Sunt…fratele ei! Mama a plecat puțin acasă. Cum găsiți că e?

– Cum să fie? E dureros, dar prefer să spun adevărul decât o minciună frumoasă, dar nefondată. Nu se găsește niciun donator pentru că are o grupă sanguină foarte rară. Nici în străinătate nu ar avea vreo șansă pentru că, în primul rând, e foarte costisitor, iar în al doilea rând… Băiete, îmi pare foarte rău să-ți spun, dar sora ta e în fază terminală.

Vestea îl trăzni fix în moalele capului. Dintre toate asistentele lumii, asta era cea mai scârboasă. Parcă ar fi spus „calul și-a rupt piciorul; trebuie să-l omorâm ca să-i curmăm suferința”. Îi era teamă să nu-i fi spus și fetei vreo vorbă grea…

– Și a trebuit să-i tund ce a mai rămas din păr. Știi că mai avea câteva fire. Să-i aduci un baticuț, ceva, ca să nu se vadă mereu cheală. Poate fi traumatizant…

– TRAUMATIZANT??? Mă, întreb, duduie, nu i-ați spus și ei c-o să moară?? Nu m-ar mira deloc!

Nervos, nu-i mai lăsă asistentei loc de replică și întră în salon. Îndreptată spre fereastră, Lucia își ținea capul în mâini și plângea.

– Nu te uita la mine! Sunt hidoasă.

– Ești cea mai frumoasă! Părul e regenerabil, o să crească din nou mai frumos, mai bogat.

– Ba nu! O să mor așa, cheală.

– Nu mai spune cuvântul acela. E urât. Vino aici!

O luă în brațe și plânseră amândoi ca atunci când lui îi murise câinele, iar Lucia încerca să-l potolească, dar o podidiseră și pe ea lacrimile de mila dragului său prieten.

– Unde e mami?

– A sunat adineauri. A trebuit să plece la Pitești să-l ia pe Mihnea aici. Se întoarce diseară.

– A, cred că iar a plecat mătușa în Polonia. Îl mai lasă la noi când pleacă și ea la tratament.

– Da, probabil.

– Daniel, adu-mi o oglindă.

– Luci…

– Te rog frumos!

– Dar îți faci mai mult rău….

– Dar te rog frumos! îl rugă fata.

– Uite cum facem: plec un sfert de oră, dar trebuie să-mi promiți că până mă întorc, nu cauți nicio oglindă și dacă te simți oarecum, dai imediat alarma. Promiți?

– Unde te duci?

– Promiți?

– Promit…

O sărută pe frunte și se îndreptă spre ușă.

– Nu uita! Nu cauți nicio oglindă. Ai promis.

Ieși grăbit din incinta spitalului și porni prin oraș. Intră la cea mai apropiată frizerie unde nu era aglomerat și ceru o tunsoare.

– Cât să fie? 1, 2?

– 0!

– 0? De ce 0? Îți stă bine cu părul mai mare, păpușel. Nu-i păcat de el?

– Gândiți-vă că aveți în față un bolnav care face citostatice. Nu i-ați putea spune asta, nu? A… v-ar deranja dacă mi-ați rade și sprâncenele?

– Ești cel mai ciudat client pe ziua de azi.

– Sunt cel mai disperat.

*****

              Se întoarse la spital într-un suflet. O găsi în același loc, pe marginea patului, cu mâinile împreunate, privind pe fereastră.

– Luci, haide la baie! E acolo oglindă.

– Unde… Daniel, ce-ai făcut?!

– Eh, cum îmi stă? Sunt frumos, sunt, sunt? Doamna de la frizerie mi-a zis că se poartă vara asta. Cică sunt șanse reduse să faci păduchi.

Străduindu-se să pară vesel și amuzant, reuși să o binedispună și pe Lucia cât de cât.

– Oare ai voie să intri în toaleta femeilor?

– Nu ne vede nimeni că nu stăm mult. E liber. Închidem ochii și la 3 îi deschidem. 1, 2, 3!

Pentru câteva secunde niciunul nu spuse nimic. Apoi izbucniră în râs.

– Arătăm ca niște ouă, spuse Lucia.

– Niște ouă frumoase.

Ideea băiatului avusese mare succes. Impactul negativ ce l-ar fi avut lipsa părului asupra fetei, fusese cât de cât anulat. E ca atunci când mergi la plajă și nu îți e rușine să stai în haine sumare pentru că toți sunt la fel. Alta ar fi povestea dacă ai porni prin oraș în costum de baie…

– Ce lucruri minunate sunt oglinzile! Vezi, dincolo e o lume diametral opusă acesteia. Dacă aș locui într-o oglindă, probabil aș fi și eu sănătoasă.

– Ai vrea să locuiești într-o oglindă?

– Da, aș vrea. Te-aș lua și pe tine acolo și am dansa mereu și mereu.

– Dar eu acolo aș fi bolnav, dacă spui că lucrurile sunt diametral opuse…

– Atunci…la asta nu m-am gândit.

– Nu vreau să mă lași singur aici. Ne mutăm în oglindă; prefer să fiu eu bolnav în locul tău.

– Hai înapoi… Sunt puțin obosită. Aș dormi non-stop.

– Vino, te iau în brațe.

– Sunt prea grea.

– Zise fulgul…

O purtă iarăși până la salon și o așeză în pat. Își trase un scaun lângă ea și văzând că îl privește destul de serios, îi făcu o strâmbătură ca să o înveselească.

– Spune-mi o poveste, Daniel.

– Eu? Mă știi doar…

– Încearcă măcar.

– Ok… Era odată…un castel. Și în castel locuia…o prințesă…

– Cu părul lung?

Băiatul rămase blocat, căci nu știa cum să continue povestea astfel încât să n-o rănească, amintindu-i de repercusiunile nemiloasei boli.

– Nu avea părul lung. Era așa ca, noi. Pentru că…într-o noapte…îi căzuse guma din gură…și i-a intrat în păr. Dimineața a trebuit să-l tundă pe tot. Dar știi ce a spus? A spus: „Iată, sunt diferită. Și îmi place!” Și era cu adevărat frumoasă pentru că frumusețea izvorăște din inimă, iar inima ei era caldă, ca a ta. Toți au văzut-o așa cum era, frumoasă. Și toți prinții veneau să-i ceară mâna pentru că era specială. Se spune că nu și-a mai lăsat niciodată părul să crească.

– Ce poveste frumoasă! Ar trebui să scrii o carte…

– Voi scrie. Iar tu vei fi coautor.

– Nu, mi-o vei dedica mie. „În memoria Luciei Voinescu, sora mea din alți părinți.”

– Ba nu! „Pentru Lucia Voinescu, fiica unui erou, eroină la rândul său.” Nu mă mai supăra cu astfel de cuvinte.

– Crezi că tata e dezamăgit văzându-mă atât de fricoasă? spuse fata cu glasul scăzut.

O prinse de nas și-i mângâie obrazul. Încercă să o convingă cât de bine putu el de toate motivele pentru care tatăl ei trebuia să fie mândru.

– Îți cânt piesa ta preferată. Vrei? Poate ațipești…

– Da, cântă-mi…

– Anywhere you are, I am near
Anywhere you go, I’ll be there
And I’m gonna be here forever more
Every single promise I keep
Cause what kind of guy would I be
If I was to leave when you need me most?
I’m forever keepïng my angel close…

După ce fata ațipi iarăși, Daniel ieși afară și, spre surprinderea lui, apăru doamna Voinescu ducând un copil de vreo 3-4 ani în brațe. Era răvășită, nedormită, chinuită de dureri lăuntrice.

– Am venit într-un suflet. Nu am rămas la înmormântare pentru că eram mult prea îngrijorată. Nu l-am putut lăsa pe ăsta mic acolo, mai ales că tot întreabă de mamă-sa. Ce să-I spun? E așa mic… Trebuie să-l țin eu până îi vin bunicii din Italia. Spune-mi, ce face? Și tu ce ți-ai făcut în cap?

– Doarme. A spus că ar dormi mereu. Și…i-au tăiat părul. M-am tuns și eu să nu fie singura.

– Ești un prieten minunat. Nu știu ce ne-am fi făcut fără tine. E atât de greu să trec singură prin toate…

Mihnea începuse să scâncească. Spitalul nu era un mediu potrivit pentru un copil de vârsta lui. Atât de mic și-atât de trist. C-o mamă în fundul pământului și-un tată alcoolic. Bietul copil!

– Of! Plimbă-l tu puțin cît intru eu la Lucia. Nici nu știu dacă am voie să-l țin pe aici, dar nu am unde să-l las. Mihnea, te duci cu Daniel? O să-ți cumpere ceva bun.

– Da, spuse încetișor copilașul.

După vreo jumătate de ceas, Daniel se întoarse cu cel mic pentru că începuse să plângă.

– Nu a vrut să mai stea. S-a plictisit.

Femeia se repezi spre ei și rosti speriată, mușcându-și pumnii.

– Îi e foarte rău. O pierd și pe ea! Doamne, de ce ești atât de crud cu mine? Cu ce ți-am greșit?

Speriat de plânsul mătușii sale, copilul începu și el să plângă. Daniel întră în camera bolnavei, dar medicul și asistentele nu-l lăsară să se apropie. Îl dădură afară, rugându-l să aștepte pe hol. Nu după mult timp, au transferat-o la terapie intensivă… Atunci, băiatul a înteles că nu va mai dansa niciodată…

******

            Trecuseră câteva ore de când Lucia era în stare critică. Doamna Voinescu se ruga încontinuu în fața icoanelor, cu Mihnea aninat de gâtul ei. Fiind singurul rămas în fața ușilor închise, Daniel fu anunțat că fata s-a trezit și că vrea să-i vorbească.

– Doar 5 minute.

– Mulțumesc!

Înconjurată de aparate, și un chip mai palid ca niciodată. Părea de nerecunoscut cea care nu de mult strălucea grașioasă în lumina reflectoarelor. Deschise ochii mari de căprioară și din colțurile lor începură să i se scurgă lacrimi fierbinți. Băiatul o luă de mână și-i zâmbi. Fără putere, copila rosti șoptit:

– Am să mă duc la tata… Dar tu trebuie să-mi promiți că n-ai să renunți la dans. N-ai să renunți, nu-i așa?

– Cum să dansez fără tine, Luci? Cum?

– Am să fiu mereu lângă voi, acolo, în inimile voastre.

– O, Luci, te rog…

– Să nu uiți de mama. Va rămâne singură de tot, biata mami! Biata mea mămică!

Glasul fetei se zbătea să nu se stingă, dar nu mai avea putere. Privirea i se pierdea ușor în văzduh și cu o ultimă sforțare…

– Daniel, sărută-mă tu prima dată. Am auzit că e minunat…

După o scurtă ezitare, băiatul se apropie de buzele uscate ale fetei. Atunci și-a dat seama că o iubise întotdeauna pe Lucia. Acea iubire inocentă pe care o singură dată în viată o poți simți, ce se clădește din prietenie și dăinuie dincolo de viață și de moarte. Un băiat și o fată nu pot fi doar prieteni, căci la final, unul dintre ei ajunge să se îndrăgostească. Pentru ei, finalul sosise…

Unul dintre aparate scoase un țiuit prelung și o armată de medici și asistente intrară în încăpere. Îl împinseră iarăși de lângă ea, ca atunci când leșinase prima dată. Prin moartea unui singur om, Daniel pierdea deodată o soră, cea mai bună prietenă, dar și prima iubire…

*******

– Spatele drept, Mihnea, spatele drept! Uită-te la Adriana ce poziție perfectă are. Haideți! Un’ doi, trei! Un’ doi, trei!

Tâmplele începuseră să-i albească, dar Daniel rămânea neobosit în munca sa. Se zbătuse mult să deschidă școala de dans “Lucia Voinescu” și instruia copiii în arta dansului pentru a respecta ultima dorință a prietenei sale.

Nu spunea niciodată că a murit, spunea că Lucia s-a mutat într-o oglindă…

 

* Oriunde ești, sunt și eu aproape.

   Oriunde vei merge, voi fi și eu acolo.

   Și voi fi aici pentru totdeauna

   Îmi voi ține fiecare promisiune,

   Căci ce fel de băiat aș fi eu

   Dacă te-aș părăsi când ai avea cea mai mare nevoie de mine?

   Întotdeauna îmi voi ține îngerul aproape…

   Chris Medina – What are words