Accidentul de pe Str. Mere-Verzi

S-a ȋntins pe covor cu picioarele ȋndreptate către fereastra deschisă şi ,inspirȃnd puternic, şi-a ȋnchis ochii, clipind frenetic. Ȋncă nu ȋi venea să creadă. Ȋncă de la vȃrsta de doisprezece ani Sofia şi-a dorit Camera Ei. Deşi ȋn marea locuinţă din centrul Bucureştiului avea camera sa, fata ştia că nu e a ei. Pur şi simplu i se părea imposibil de conceput ca ȋn Camera Ta să intre mama şi tata şi nătȃngul de John – fratele ei mai mic – fără să ciocăne! Sau, mai rău, cȃt timp eşti plecată la şcoală mama să-ţi facă ordine printre lucruri, “punȃnd bine” benzile cu filme, tuburile de la telescop sau schiţele pentru jupon. Nu! Aia clar nu era Camera Ta! Aceea era doar o altă cameră din casă, ȋn care, dintr-un motiv sau altul, dormeai tu. Dar a dormi ȋntr-o cameră nu e tot una cu a locui ȋn acea cameră.

Acum locuia pe Strada “Grüner Apfel“ (de fapt, se numeşte Strada Mărul-Verde, ȋnsă fetei i s-a părut un nume banal…chiar penibil, aşa că-l stiliza cu fiecare ocazie) ȋntr-o căsuţă cochetă, cu două etaje. Să nu vă ȋnchipuiţi că locuia singură! Nici vorbă! Deşi locuinţa era menită pentru o persoană – părea desprinsă dintr-o caricatură a ziarului local: lată de trei metri şi ȋnaltă pȃn’ la cer – ȋntre pereţii ei ȋşi trăiau anii de studenţie trei suflete şi jumătate: Sofia, Angela, Marius şi Dingo – un maidanez prea jucăuş pentru o casă atȃt de mică-. Locuinţa a fost ȋnchiriată de cei trei studenţi la arhitectură cu trei săptămȃni ȋnaintea primelor cursuri de grafică. Iar din acel moemnt crucial pȃnă la cel ȋn care Sofia stă ȋntinsă pe parchetul rece asemeni unei persoane labile mintal – ce altă persoană s-ar ȋntinde pe jos ȋn loc să profite de parfumul de balsam şi ȋnălbitor al cearşafelor? – nu au trecut decȃt doi ani.

Despre Angela şi Marius sunt multe de povestit: cum Angela bea ceaiul ȋntotdeauna rece şi cu o singură felie de pȃine de secară cu unt…sau două felii de pȃine albă cu margarină. Da… niciodată două cu unt! Sau două cu unt doar dacă feliile sunt de la capetele franzelei, dar şi atunci…parcă niciodată n-a mȃncat pȃine cu margarină. Mai ales două felii! Iar Marius? Marius e un ȋmpiedicat! Ȋşi lipeşte degetele cu prenadez dar nu lipeşte tapiţeria pe fotoliu! Şi nici televizorul nu ştie să-l repare…revelionul trecut s-au uitat la „Reverenţa“ cu capul ȋn jos! Mare ȋmpiedicat mai e…:

–                          Mare ȋmpiedicat mai e Marius ăsta! Serios ȋţi zic, Dingo! Ai noroc că n-ai mȃncat din pȃinea lui cu banane…

Dingo, adică eu, mi-am ȋntins labele ȋn faţă pentru a-mi face stăpȃna atentă. Douăzeci de minute trecute de ora şapte şi tot n-am mers la plimbare!

–                          Of Dingo! Şi eu aş fi făcut la fel! Fata şi-a ȋndreptat teatral braţele ȋn faţă, ţuguindu-şi buzele ȋn semn de dezgust: „ Ȋh, pȃine cu banane sau banane pe pȃine? Ȋh, ȋh, ȋh!“

Cum spuneam, eu sunt Dingo. Nu ştiu să mă prezint politicos, să vă spun cifre şi statistici. Nu ştiu ce a scris dislexicul de veterinar ȋn carnetul Meu, dar cert e că toată lumea se minunează cȃnd se uită ȋn el. Oamenii sunt proşti. Ȋn afară de Sofia – care, apropo, e stăpȃna mea, ȋn caz că am uitat să precizez – care e regina lor. Fata crede ȋn horoscop, ȋn liniile din palmă, ȋn boabele de orez, ȋn zaţul de cafea…fata asta crede ȋn toate şi ȋn toţi mai puţin ȋn ea…

–                          Of Dingo! Sofia arunca disperată hainele din dulap. Of, of of! Dingo, sunt o grasă! Cum să ieşim la plimbare dacă pantalonii fac pliuri uite aici! – Şi arăta supărată spre genunchi iar apoi spre pulpă.

Un lătrat zgomotos a făcut caloriferul să răsune.

–                          Angelo, nu mai bate ȋn ţeavă! Dingo doar mă consola! Apoi se aplecă spre mine, pupȃndu-mă pe ceafă.

După cum spuneam, ȋnainte ca stăpȃnă-mea să fie prinsă cu un alt lucru neȋnsemnat, eu sunt Dingo. Şi acum stau pe iarba rece, inspirȃnd aerul rece şi privind spre luna..nu, nu rece, ci mare! Nu mă pricep la descrieri. Dar dacă m-aş pricepe v-aş spune că sunt un cȃine comunitar. Sau nu…nu ştiu dacă e corect spus aşa. Deşi am carnet de sănătate, sunt tot un cȃine comunitar, maidanez, javră, jigodie, bestie. Şi ştiţi de ce? Nu, nici eu nu ştiu. Doar pentru că am gene mixte…precum brazilienii, nu ȋnseamnă că-s inferior buretelui de păr de pe Strada Cameliei. Aşadar, eu sunt Dingo. Am patru ani, sau douăzeci şi opt sau, după noile studii, am nouăsprezece şi trei luni. Am patru labe, o coadă, un cercel de plastic ȋntr-o ureche. A, da, să nu uit. Sunt un maidanez.

–                          Of Dingo! Uite-l acolo! Uite-l acolo, fix ȋn faţa noastră iar eu stau ca proasta aici.

După cum vă spuneam, stăpȃna mea e Regina. Ȋi place de un băiat şi tot ce face e să se subaprecieze! La noi nu e aşa! Cȃnd mă simt atras de alt cȃine nu mă transform brusc ȋntr-un „gras, nepensat, neparfumat, fraier, molȃu, timid“. Eu nu, dar stăpȃna mea, da! A…să nu uit. Pe stăpȃna mea o cheama Sofia. Ea spunea că suntem predestinaţi: „lumea fuge de tine, băieţii fug de mine“ – zicea ea. Eu nu cred asta. D-aia, ȋn acea zi de septembrie am alergat spre băiatul pe care-l ȋndrăgea. Acum eram ȋntradevăr un maidanez! Nu mă opream la „stai“ şi nici măcar la „şezi“. Alergam pentru stăpȃna mea, pentru a-i demonstra că „predestinarea“ noastră nu era construită pe trăsături negative! Am alergat pentru stăpȃna mea, pentru Regina proştilor, pentru prietena mea, pentru predestinata mea.

Şi ştiţi cum s-a terminat povestea? E, asta ştiu eu! Eu am reuşit! Adevărat vă zic, cȃinele de pe Strada Mere-Verzi (alt tăntălau cel care a numit strada „Mărul“! Toată lumea ştie că mai mult ȋnseamnă mai bine) şi-a transformat stăpȃna ȋn doamnă! Şi ce mai doamnă! Doamna Willy Gompf! Şi el o plăcea! Vă vine să credeţi?! Se plăceau amȃndoi dar nu aveau curajul să vorbească! Ce comedie! Ce comedie ȋţi zic… ȋţi zic, e comedie. Şti vorba aia că „ din bine dai ȋn rău“ ? Eu am dat. Nu ştiu acum ce e durerea, dar atunci am simţit-o. Dar acum nu, nu-mi plȃnge-ţi de milă. Acum sunt fericit că le aud glasul: Sofiei, Angelei, lui Marius şi chiar şi pe Willy. Tot ce a trebuit să sacrific pentru fericirea „predestinatei“-stăpȃnei-reginei-prietenei mele am fost eu: Un hingher cu simţul responsabilităţii prea mare, un laţ prea strȃmt şi „accidental“ mi-am dat duhul ȋn faţa lui Willy-Goofy-Gompf ȋnainte ca Sofia să ajungă la mine. Ei s-au cunoscut, m-au plȃns puţin…ce zic eu aici? M-au jelit cu lacrimi de crocodil! Dar ştiţi ceva? Eu sunt Dingo, şi sunt un maidanez. Cine mai plȃnge acum pentru prietenia unui maidanez?

De Ioana N.