Mălina merge cu mama de mâna pe stradă.
Noiembrie băltește pe strada îndelungată,
la fel cum însăși strada îi întârzie în drum.

Mălina trece cu mama de mână
pe lângă gardul alb,
precum faldurii încăpățânați ai inocenței atunci când de demult Andrei răsfoiește hămesit pagini ale goliciunii încrâncenate…

Acolo, dincolo de gard,
se află el…
câinele.
Izbește cu ghearele din față prin mătasea care se sfâșie;
ghearele sale se întind catre
fata care începe să țipe.

Nu te teme spune mama care o ține pe Mălina de mână.
Doar sunt aici;
iar pe el
îl va ține mereu
închis
gardul cel înalt.

Mălina pașește mai departe, desigur, cu mama de mână.

Râd.

Cu fiecare tâșnire a lor,
câinele zgârie
mai adânc
mai hotărât
mai neputincios…
Am mers o buna bucata în spatele Mălinei, care, da,
a continuat
să meargă cu mama de mâna…
în fața mea.

Însă când au aruncat spre
câine
acea cascadă hohotind
am preferat să mă scufund să ma inunde
lumina care venea în viteză

decât
să-i port mai departe
în mine sfârșeala câinelui
și tăcerea

ce s-a așternut în urma
Mălinei care merge cu mama de mână.

De Ana-Maria Niculae