Fabulă cu Roşia Montană

Păianjenii, asemenea poftelor carnale, te prind în plasă şi se întind cu repeziciune peste muşchi, tendoane, oase, păr, după care încep, exasperanţi, sarabanda înfăşurării. Din gurile lor, printre dinţii cariaţi, se scurg boabe de bale pe fire de mătase. O moarte molcomă dă târcoale trupului atunci când pielea învineţită se umflă şi crapă. Te scufunzi în luciul unei oglinzi de bale… Iar şi iar, şi iar… Asupră-ţi se pleacă nişte chipuri vaporoase roşii, emanate din canalele colectoare ale viciului. Înfundat, tot mai înfundat sună bătăile inimii acoperită de o pânză ca albeaţa de pe retină, ţesută cu dexteritate de arahnidele gândului.

Un regat pentru un cal! ar fi strigat Richard Inimă de Leu. Eu dau un regat pe o picătură de cianură. Aştept provincia. Insomnia, târfă bătrână, se strecoară prin ferestrele fără geam ale orbitelor. Frumoşii ochi în care se oglindea azurul au fost ciuguliţi de bufniţe sau pescăruşi. Arunci după lacomele păsări cu tăişul unei neîmpliniri şi, prin smoala nopţii, cauţi să desluşeşti silueta celui care poartă un târnăcop şi o cazma pe umeri. De undeva, dintr-un aparat de radio gâjiit, se aude vocea crainicului: …10 grade sunt acum la Vaslui, 10 grade şi la Galaţi, 12 grade şi soare la Tulcea… Pe trotuar răsună paşi repezi: câini şi pisici scheletice aleargă în neştire, făcând să se cutremure zidurile caselor în care nu mai locuieşte nimeni, de ani buni.  La semafor, un lup mirosind a hoit salută reverenţios şi mă întreabă dacă n-aş vrea să-l însoţesc la barul din capătul străzii. Ezit.

– Am bani, domnule, m-au despăgubit pentru grota lăsată de stră-stră- străbunicul; oricum, cine va mai locui acolo? Veniţi, vă rog, trebuie să lămurim odată pentru totdeauna problema exploatării cu cianuri a minereurilor aurifere de la Roşia Montană.

Îmi vine să râd  – curând i se va spune… Roşia Mortală. Păstrez gândul pentru mine şi-l urmez pe lup, care-mi promite, contra lămuririlor mele, o cupă cu cianură. Şi-a dat seama că am nevoie de aşa ceva, cât mai repede. Totuşi, ridic din umeri:

– Nu pot, prietene, să te însoţesc, aştept Doamna în negru.

Rânjind sardonic, lupul zice:

– Zadarnică vă va fi aşteptarea! Doamna în negru a fost arestată şi expediată de urgenţă la zdup, sub motiv că nu şi-ar fi declarat veniturile sau venirile, nu mai ştiu.

Gândesc: ce simplu rezolvă POLIŢIA, cu toate că în domeniul eficienţei se plasează pe locul ultim. Către lup:

– Dacă aşa stau lucrurile, atunci hai la bar!

Luăm loc la masa din colţ şi comandăm tequila. Ciocnim.

– Noroc, domnule!

– Noroc, prietene!

– Ei, cum e treaba cu Roşia Montană?

– Cum să fie?! Uite, imaginează-ţi că Societatea X îţi propune să te scape de căpuşe.

– Aş vrea eu; ce fain ar fi, dar…

– Eşti covins? Ai uitat că drumul spre iad e pavat cu intenţii bune?!

– Nu înţeleg!

– Firma, pentru a te scăpa de nesuferiţii acarieni, îţi va tăia capul, te va jupui, apoi îţi va băga pielea în saramură. Ţi se mai pare OK?

Cele auzite nu-l umplură de fericire pe lup. Din tăcerea lui am înţeles că mă privea neîncrezător. Strania lui şovăială m-a înduioşat:

– Iartă-mă dacă am fos prea dur în explicaţiile mele.

– Nu domnule, aţi fost cinstit şi vă mulţumesc. Pe bună dreptate, meritaţi cupa de otravă, alerg să v-o aduc!

– Grăbeşte-te! Abia aştept să-mi înmoi buzele în acea licoare, apoi s-o beau dintr-o înghiţitură, precum Socrate cupa cu zeamă de cucută!

De cum a ieşit lupul, barmanul a venit la masă şi, aplecându-se la ureche, mi-a şotit:

– Uitaţi, e o scrisoare de la umbra dumneavoastră, m-a rugat să v-o înmânez personal.

– Mulţumesc, dar nu pot citi fără ochi; dacă vrei, citeşte-mi-o dumneata.

– Cu plăcere, domnule, doriţi încă o tequila?

– Mulţumesc, aştept cianura.

– Perfect, atunci ascultaţi: Scrisoarea e din octombrie 2015… Vine din viitor deci… şi începe astfel:

Dragă prietene,

Dacă s-ar fi vrut, s-ar fi putut, însă celor pe care văpaia lăcomiei a pus stăpânire le place suferinţa, mai ales a altora. Banul – copil demonic – s-a născut blestemând cerul şi pământul. Curând, România se va numi Tărâmul Morţii, în timp ce înfometaţii – aceiaşi, de azi, – vor mânca din Catedrala Gunoaielor, dacă li se va permite. Poate nu se va întâmpla nimic cu apa sau demoni şi îngeri laolaltă vor plana peste Roşia Montană, unde nu va mai fi necaz şi durere. Sigur nu se ştie nimic, dar am fost martorii atâtor deraieri ale adevărului încât nu mai putem deosebi o piedică de o predică. Viaţa, cel mai adesea tristă, se tânguie prin încăperi de gând… Nimeni nu mai ţine la nimeni, deşi porunca sfântă era: Să vă iubiţi unii pe alţii… Aşa-i îndeamnă inima pe robii lăcomiei; să facă bucurie morţii! Peste o mie de ani, vreun bătrân orb – alt Homer, desigur – va murmura, însoţind un grup de turişi străini: Pe aici, pe undeva, trebuie să fie acel mormânt colectiv care nu are lespede cu nume săpate în carnea ei. Ce ar mai avea  o piatră de mărturisit când şi din amintire numele s-au şters demult?…

 

                                                                          Cu regret,

                                                                                             Fosta umbră a ta

P.S. Cândva te-am urmat până-n pragul bazilicii Sfântul Petru din Roma. De ce te-ai întors?! Cred că nici tu nu ştii…

Aceeaşi

–  A sosit cianura! strigă lupul, deschizând uşa cu piciorul. Luaţi, domnule, am adus două cupe; una pentru mine şi una pentru dumneavoastră. Nu merită să mai trăim într-o ţară în care binele se face rău şi răul bine!

– Ştii ce, lupule, hai să cântăm!

Cine moare, lupule? Cine moare, lupule?

Şi noi lupii, domnule… Şi voi domnii, domnule!…

Noi cu toţii, domnule! Noi cu toţii, domnule!…

În loc de morală:

Un stol de lilieci trece în zbor fără zgomot peste murmurul plânsului nestăvilit al mamelor ce-şi boceau copiii vii odinioară, acum trupuri vinete, dezgolite, pe pământul muced şi oase… multe oase care sună sec, mişcate de labele şobolanilor în agonie.

Horia Crioşteanu


Bucureşti