Zări mărginite

“Libertatea e un cuvânt ce bântuie şi hăiţuieşte mintea oricărui om care a cunoscut măcar odata mângâierea aspră vânturilor ce străbat codrii. Libertatea e un cuvânt ce a stat măcar odata pe buzele unui om aflat în varful unui munte. Libertatea a existat în oricine a vâzut câderea domolă a frunzelor de toamnă. Totul pare o durere nesfârisită, doarece, nu poţi ştii…există sau nu există?”

O umbră neagră se furişă pe cărările înguste ale colinelor bătute de vânt. Piscurile munţilor se vedeau în departare, şi doar singurătatea mai vorbea cu el. O glugă neagră ii acoperea capul chel. Firele de par căzusera de mult…doar câteva plete albe, firave ca braţele unei balerine, îi mai acopereau scalpul.

Nimeni nu avea curaj să-l privească de jos. Işi ţinea capul pelcat, ascunzând o privire fixă, infricoşătoare. Gura ii rămase încleştată, intredeschisă, dinţi aproape putrezi, invindu-i-se din spatele buzelor cafenii. Colţurile gurii ii erau blocate în jos, într-o expreise de disperare continuă…eternă.

Nasul lung şi ascuţit, era acum acoperit de negi şi bucăţi de piele cojită. Intr-adevar, pielea arsă de soare îi cadea in fâşii de pe faţă. Bubele roşii, umflate păreau gata să explodeze, iar negii ii acopereau fruntea.

Ochii verzi, mai verzi ca orice erau jumătate acoperiţi de pleoapele căzute, obosite şi roşii. Privirea îi era aruncata în pământ. Expresia de teroare, nemişcată de câteva decenii îl durea.

Doamne, işi jurase să ajungă acolo acum 40 de ani.

De 40 de ani rătăcea prin munţi, de 40 de ani mâncase doar carne crudă, vânase alături de carnivore alte animale sălbatice mai slabe.

Fusese odată tânăr, şi işi jurase să atingă libertatea. Işi jurase să nu părăseasca această lume, această viaţă goală şi anostă, înainte s-o atingă. Nu mai simţea frigul, vântul, asura soarelui. Nu mai auzea şi nu mai vedea nimic altceva inafara de sange, foamete şi singurătate.

De mai bine de 30 de ani glasul său nu mai fu folosit, şi de mai bine de 30 de ani nu mai auzi glasul omenesc. Nu mai văzu o figura umană de atata timp, incat nici nu mai ştia ce inseamnă un om. Nu mai ştia cine e el, nu mai ştia ce e lumea. Un singurul lucru mai ştia…ştia ca trebuia să ajungă ACOLO! Uneori, în minte îi mai aparea imagini cu un copil, un copil al nimănui, un copil al vântului. O fiinţă ciudată cu doua mâini şi doua picioare apucându-l! Vai! Dar cine era? La fiecare imagine de acest gen, se trântea la pământ, ghemuindu-se ca un arici, si bălăngânindu-se încet. Uneori mai scotea gemete…gemete înecate…sunete înfundate.

Dar apoi se ridica, ghidat de acel…acel…nu mai ştia ce era. Dar trebuia…trebuia să ajungă acolo.

Mâna stângă i se încleştă cu putere pe gulerul hainei. El nu mai ştia ce e o haină. O simplă pelerina neagră îi acoperea trupul puternic, bine construit. Şi rămăşitele unor haine…ce fusesera candva, de mult, haine. Fâşii de material ce se agăţaseră ba de pelerină, ba de însăşi pielea lui.

Uitase…deja uitase ce e omul.

Nimic, înfară de acel cuvant, nu mai era în mintea lui.

Existenţa lui era doar acel ‘Acolo’.  Nu mai ştia ce e moartea. Dar nu putea să se oprească, până când nu ajungea ‘acolo’. Nu mai ştia ce e durerea, aşa ca nu-l mai durea. Nu ştia ce e foametea, mânca doar ca să poată ajunge ‘acolo’. Nu ştia ce e setea, bea doar atunci când picioarele ii cedau. Atunci ştia că nu mai poate ajunge acolo. Deci bea.

Nu simtea nimic, totul, tot ce însemna sentiment, era ascuns de el. Trebuia doar să ajungă la acel lucru. Nu se putea bucura de nimic, pentru că el nu ştia ce e aceea bucurie. Ştia doar ca trebuie să păşească până ajunge acolo.

Dar unde era acel “acolo”? N-avea nici cea mai mica idee. El nici măcar nu realiza că trebuie să ajunga acolo! Ştia doar că e acolo. Ştia doar că trebuia să păşească înainte. Paşii îl duceau singur, el nu avea nici o direcţie.

Aşa rătăcise prin lume 40 de ani. La 17, viaţa lui luă o intorsătură. Desigur, el   nu-şi mai putea aminti, dar atunci, pornise în căutarea liberatăţii. Nu ştia ce e, dar o căuta. Străbatu distanţe de mii de kilometrii, dar el nu ştia asta. Urca şi cobora munţi, luptând cu fiarele sălbatice, luptând pentru supravieţuire, luptând pentru viaţa însăşi. Dar nu mai lupta pentru viaţă. Nu, n-o mai făcea. El lupta doar ca să ajungă ‘acolo’. ‘Acolo’ era singurul lucru ce-l mai ţinea în viaţa.

Trecuseră alţi ani…alţi ani în care grimasa de pe faţă îi rămase intactă. Nu ştia    să-si schimbe expresia. Nu mai ştia. Intr-o noapte de toamnă, paşi lui începură să fie mai repezi. Şi în curând, ajunse pe vârful unui munte. Acolo era un copac mare, ce parea a fi o combinaţie intre o salcie, un tei şi un salcâm. Dar dimensiunile lui erau atât de mari, încât coroana sa depăşea 500 de metri în lungime şi 500 în lăţime. Inălţimea nemăsurabila dadea impresia că vârful atinge cerul. În depărtare se vedeau lănţurile muntoase, unele acoperite de păduri, altele nu.

Culorile dubioase ale astfinţitului erau şi mai intense. Cerul părea mov la orizont şi portocaliu mai sus. Norii, de un roşu aprins pluteau nestingheriţi pe cerul asemenea unui clopot nemărginit de sticla. Omul, aşezându-se sub copac, işi ridică pentru prima dată în ultimele decenii, privirea din pământ. Formele munţilor păreau doar umbre colorate in nuanţe de violet, de albastru închis şi de portocaliu.

-Urlă! Se auzi o voce fara trup. Urlă, pentru ca o meriţi, fiinţă demnă de mila naturii!

Omul işi aminti, în sfârşit, cum să işi schimbe expresia feţei. Apoi începu să ţipe, şi o ţinu aşa zile şi nopti, până când glasul îi pierii în ecouri neterminate. Şi urla, şi urla, şi urla…pana cănd nici măcar ecourile surde nu mai rămăseseră in viaţă.

Acum işi amintea…

In tot acest timp…

Tot ce căuta…

Tot ce işi dorea…

Nu era nimic mai mult…

Decât…

Libertatea…

Umbra celui ce fusese odată Omul ramase pe veci tăcută, in libertatea lui la fel de moartă.

Exact asa cauta si omul toata viata un obiectiv, si nu-si da seama ca-l cauta. Realizeaza doar inainte sa moara.

 De Bob Andreea