Sunt aproape douăzeci și patru de ani de atunci, era o zi frumoasă deși eram în luna decembrie. Constanța, frumosul oraș de la malul mării, unde m-am născut și trăiesc și în prezent, era însorit. Dar în scurt timp, urma să izbucnească „furtuna” pe străzile orașului căci, de prea mult timp clocotea, în piepturile românilor, nemulțumirea și aici ca și în toată țara.  Nu voi uita niciodată acea zi și nici pe cele ce au urmat. Zile de teroare și de speranță totodată.

        Municipiul Constanța a fost cuprins,  de frenezia evenimentelor aflate în desfășurare pe teritoriul României. Cu toții am fost zguduiți de ceea ce se petrecea în toate orașele, evenimente care au făcut ca țara noastă să fie cunoscută peste hotare și altfel decât era cunoscută până atunci.

Protestele s-au derulat foarte repede și rând pe rând orașele au fost cuprise de revoluție.Cetățenii României vroiau să fie liberi, să nu mai sufere de foame, de frig, să nu mai stea pe întuneric, să aibe acces la informație și cultură, să-și poată exprima liber opiniile, să nu mai trăiască în teroare și frică. Aflasem, prin intermediul radioului, care transmitea prin posturile naționale și internaționale, prin intermediul televiziunii și a prelucrărilor de la serviciu, eu lucrând la C.F.R., de mișcările muncitorești care izbucniseră, la început, în Timișoara, apoi în București, în urmă cu câteva zile. Mă întrebam cu frică ce va fi a doua zi. Mă cutremuram de ceea ce vedeam și auzeam, de luptele de stradă și victimele, în special tinere, jertfite pe teritoriul întregii țări.

De multe ori se întâmplă să auzim de lupte sau războaie care se petrec undeva în lume. Ne afectează și suferim pentru că și acolo sunt oameni, dar avem sentimentul siguranței, știm că sunt undeva departe de noi.

Ceea ce se întâmpla, acum, ne afecta direct și ne îngrojea. Pretutindeni oamenii luau atitudine, ieșeau în stradă, cu miile, manifestau și luptau, chiar mureau sub ochii îngrojiți ai camarazilor, ai rudelor și prietenilor. Eu și familia mea eram consternați, de ceea ce vedeam, auzeam și trăiam în acele zile ale însângeratului decembrie 1989. Nimeni nu mai dormea noaptea, urmăream cu îngrijorare cursul evenimentelor. Stăteam permanent lângă aparatul de radio, ascultând postul național dar și postul „Vocea Americii”, care relatau evenimentele tragice din Romania. Frica pusese stăpânire pe toată lumea, pretutindeni  locuitorii orașului erau înspăimântați. Mergeam cu teamă pe strada ca nu cumva să cădem victimă unui glonte rătăcit. În acest timp mergeam și la serviciu, unde condițiile de muncă erau deosebite și se luaseră măsuri drastice, având în vedere specificul activității de siguranța circulației și importanța strategică națională. Stațiile C.F.R. au fost, de multe ori, locurile unde s-au desfășurat ciocniri armate. Stația Palas a fost una dintre acestea. Aici au avut loc lupte vehemente, timp în care angajații trebuiau să-și desfășoare în continuare activitatea, apărându-se de gloanțe și stând baricadați.

Soldații erau postați în locuri importante, stând afară în frig, căci iarna își intrase în drepturi,  încercând cu prețul propriilor vieți să apere civilii și obiectivele cheie ale localității. Multe alte obiective, ale orașului, au fost luate cu asalt în timpul revoluției. Ca de altfel, cum s-a întâmplat, pe întreg teritoriul țării.

S-au petrecut fapte ieșite din comun. Vedeam zi de zi la televizor scene macabre. Vroiam ca luptele să înceteze cât mai repede. În inimi aveam speranța că jertfele vor fi cât mai puține și nu vor fi în zadar. Se anunța, mereu, numărul enorm de victime, majoritatea tineri chiar și copii.

Dictatorul și familia lui fugiseră, erau urmăriți, căutați, pentru toate aceste victime ale revoluției ca și pentru victimele făcute în  anii de dictatură, estimate la zeci de mii de oameni. Pentru toate aceste fapte și pentru atrocitățile de care au fost acuzați că le-au făptuit, cât au condus țara, au fost judecați și executați. Începea să se facă dreptate!

Au fost zile  tragice, zile fierbinți, de foc, deși afară era iarnă. Revoluția a lăsat în urma ei amintiri greu de prevazut sau de  imaginat. Vieți piedute, păduri de morminte pretutindeni. Oameni înlăcrimați, pentru care soarta crudă a adus durere în viața lor și nu vor mai fi niciodată cum au fost înainte de 22 decembrie 1989. Victimele au fost comemorate prin Doliu Național. Un omagiu pios adus atâtor martiri, ai neamului.

Zilele care au urmat revoluției au fost și ele destul de grele. Era o avalanșe de informații contradictorii, o mulțime de cereri venite de pretutindeni, de acuzații aduse fostului regim și mărturii ale suferințelor îndurate de-alungul anilor, toți erau victime și-și spuneau păsul. Se cerea, pe bună dreptate, pedepsirea tuturor vinovaților, a celor răspunzători de suprimarea atâtor vieți în timpul revoluției. Cei vinovați trebuiau să plătească!

Eram avizi de informație, stăteam, foarte mult, la cozile de la chioșcurile care vindeau ziare, tot așa cum stătuserăm, cu ceva timp în urmă, la cozile de la magazinele alimentare.

Situația începea să se schimbe încet, încet. Dar noi, care suferiserăm, o perioadă îndelungată de timp,  multe lipsuri, eram sceptici. Nu credeam că într-o îmbunătățire, peste noapte, a situației noastre. În timpul revoluției se înregistraseră foarte multe pierderi de vieți omenești și de bunuri materiale. Acest fapt mă ducea cu gândul, că țara era nevoită să facă noi economii, pe multe planuri și iar vom suferi. Noii lideri au fost controversați, defăimați, nu erau ascultați. Zilele care au urmat revoluției nu au fost deloc ușoare. ..

        Acele zile, din decembrie 1989,  au constituit o perioadă foarte grea, aveam, tot timpul, lacrimi în ochi și în suflet, nu le voi uita niciodată. Spaima se ciubărise în fiecare dintre noi, dar trăiam cu speranța că jertfele și pierderile nu au fost în zadar, că ele ne vor aduce o viață mai bună. Ne mai alina gândul că suntem liberi.

Ce a urmat a fost o libertate pe care fiecare a înțeles-o în felul lui!

De Mihaela Cojocaru