Fost profesor de istorie antică, puţin cam brunet, dar patriot până în măduva oaselor, după unii, chiar naţionalist înrăit, domnul Ion Ionescu era mândru de sorgintea poporului din care făcea parte şi trecuse în testament, după împărţirea averii mobile şi imobile între cei zece fii ai săi, din care numai nouă în viaţă, următorul amendament: „Toţi beneficiarii de mai sus au obligaţia de a-mi organiza, după deces, o înmormântare în stil dacic”. Întrucât într-o noapte mohorâtă de toamnă, chiar înainte de a împlini 98 de ani, domnul Ion Ionescu îşi dădu duhul în somn şi râzând (tocmai visa că e ales rector al Universităţii multiculturale din Sarmizegetuza), cei zece feciori se întruniră de îndată pentru a organiza funeraliile.

             – Ce naiba o fi înţeles babacul prin înmormântare dacică? îşi exprimă cel mic, feciorul numărul 9,  nedumerirea.

             – Băi, incultule, sări numărul 1, fratele cel mai mare, trecut binişor de 70 de ani şi patron de întreprindere mijlocie, degeaba ai ajuns tu eurodeputat (prâslea făcea parte din Parlamentul European), habar n-ai de istoria noastră naţională! Dacii râdeau, bă, când murea unul de-al lor! Se bucurau, se veseleau şi făceau nişte chiolhanuri de-i dădeau triburile vecine în judecată pentru tulburarea liniştii antice!

            – Păi, să-i invităm pe Doru Octavian Dumitru şi pe ăia de la Serviciul Român de Comedie!

            – Măi fraţilor, după câte ştiu eu, zise feciorul 7, subprefectul judeţului, dacii nu numai că râdeau, dar şi cântau la înmormântare! Să-l contactăm şi pe Ştefan Bănică Junior, că-i de-al nostru!

            – Mai bine pe Madona, am eu pe cineva care-l cunoaşte pe impresarul ei, interveni numărul 3, ministru secretar de stat. Vă daţi seama, să cânte Madona la înmormântare, cred că s-ar ridica şi babacul din coşciug…

            – Puşchea pe limba ta! reveni energic eurodeputatul. Cu relaţiile mele la Bruxelles, aş putea să-i aduc pe-ăia de la „Backstreet Boys”…

            – Adu-i, măi, frate, dar să nu-l uităm pe Adrian Copilul Minune, fără el nu concep înmormântarea lui tăticu’, glăsui feciorul numărul 5, primar într-o comună învecinată.

            – Să nu uităm de coregrafie! Muzica fără mişcare e de neconceput, interveni şi numărul 2, managerul unui fabricii de rachete nucleare cu rază medie de acţiune.

            – Îl cunosc eu pe directorului teatrului nostru muzical, aranjez să trimită toată trupa feminină de balet, interveni numărul 6, avocat şi consilier judeţean. Şi-i zic  să ne dea şi nişte clovni, pentru animarea atmosferei…

            Timpul trecea însă foarte repede şi rudele şi prietenii din toată ţara, ba şi de peste hotare, începuseră să apară în oraş, ocupând toate hotelurile şi înnegrind străzile şi magazinele cu costumele lor cernite. Grăbiţi de această nemaipomenită afluenţă, cei nouă fraţi rezolvaseră din mers cam toate problemele organizatorice, rămânând, în sarcina celui de-al cincilea, care era directorul postului de televiziune Antena 479 bis, să rezolve cu meteorologul de serviciu, contra unui mic onorariu, programarea unei vremi cât mai acceptabile pentru ora şi locul înmormântării.

            Un convoi uriaş de bărbaţi şi femei îmbrăcaţi din cap până în picioare într-un negru de o gravitate covârşitoare se porni la ora stabilită din faţa vilei defunctului Ion Ionescu. Acesta, pe un catafalc poleit cu aur de la Roşia Montana, atrăgea, prin solemnitatea măştii mortuare de o demnitate inegalabilă, privirile tuturor participanţilor, precum şi ale întregii populaţii urbane, indiferent de sex şi convingeri politice, zguduită la unison de pierderea ireparabilă a unuia dintre cei mai reprezentativi fii ai săi. În faţa Cimitirului „Efemeritatea”, pe scene special amenajate, evoluau cu brio Stefan Bănică Junior, Madona, „Backstreet Boys”, Adrian Copilul Minune, Serviciul Român de Comedie, trupa de balet a teatrului nostru, clovni, alte formaţii de muzică şi umor, fiecare cu staţiile de radioamplificare date până la refuz. Lumea dansa, râdea şi cânta într-o veselie ce nici măcar de Ziua Oraşului nu se mai înregistrase, când, în mijlocul unei hohot imens de râs stârnit de unul dintre clovni, Ion Ionescu se ridică brusc de pe catafalc, sări repede din carul mortuar, se îndreptă în fugă spre Adrian Copilul Minune, îi smulse microfonul din mână şi răcni:

             – Să vă fie ruşine, voi cei nouă feciori ai mei! Asta-i înmormântare dacică? Habar nu aveţi de istoria noastră antică! Unde sunt arcaşii care să tragă în nori? Unde sunt steagurile din cap de lup? Şi unde-i Zamolxis?  La şcoală cu voi, analfabeţilor!

             Terminându-şi scurtul discurs, fostul mort scoase din buzunarele costumului negru un telefon mobil pe care feciorii i-l puseseră pentru viaţa de apoi, chemă un taxi şi plecă să mai trăiască puţin. După ce trupele, formaţiile şi interpreţii contractaţi îşi primiseră onorariile promise şi după ce mulţimea se împrăştie oarecum dezamăgiră, cei nouă feciori ai lui Ion Ionescu porniră în grabă, unii spre universităţile din oraş şi din Bucureşti, alţii spre biblioteca judeţeană, alţii spre Institutul Naţional de Istorie, dornici să înveţe cât mai multe despre ritualurile de înmormântare la geto-daci, fiindcă nu puteau şti niciodată când tatăl lor va muri din nou…

De Ion Manea