O horă de coduri îmi lovesc dureros retina, până înăuntru, în vise. Limitele sunt pe dos și de gumă. Numere pocite formează spire subțiri, spirale și sfere. Unele ca altele, la fel ca celelalte. Cele galbene dublează oameni cu pupile contractate în talpă. Salivează. Culorile devin numere, tot curgând de-atâta amar de vreme.

Eu, plutesc pe ușă, de-a lungul culoarului pe jumătate inundat. Folosesc forța arhimedica  împotriva gravitației. Lateral, de-o parte a zidului, se gasesc semafoare lungi ca niște acadele portocalii, iar de cealaltă parte a lui, neoane cu lumină intermitentă și miros de mandarine. Îmi întind mâinile prin tavan. Unghiile-mi sunt mici, mult prea mici … şi pline de defecte Propria-mi piele e acum doar o colecție de încretituri (înfundate de praf). Vreau doar să înțeleg de ce. Nu pot. Îmi întind mâinile. Pe ele se adună muște grase, în ciorchine … și picioarele lor sunt numere iar ochii spongioși le derivă din perechi de cercuri comatoase.

Dintotdeauna am vrut să pricep codurile, dar n-am reușit să-le pun cap la cap. Mi-am folosit toți lobii posibili și … degeaba. Dacă le-aș putea prinde măcar puțin … măcar unul. Unul singur, să-l înfășor în nailon și să-l îngrop undeva. De fiecare dată când sunt aproape de răspuns, mi se face frică. Îmi simplific planul, reducându-l la o simplă … idee. Hotărasc sa-mi închid ochii … şi-i închid. După, când clipesc, sunt înapoi în camera mea debara. Dar … nu-i nimic. E în regulă. Totul s-a mai întamplat deja.

După ce m-a întins pe podea, a-nceput să-mi mângâie fruntea. Era destul de încordat. Nu ar fi recunoscut niciodată asta, dar era destul de clar din moment ce-și mesteca scobitoarea. În fine, nu l-am întrebat ce are. M-am pomenit cu el că se apucă să umple niște borcane cu apă rece și că mi le pune de jur-împrejur. „Arzi precum ceara încinsă”mi-a zis, dar, nu l-am crezut. Nu, n-am vrut să-l cred pentru că … întâi faza cu ticul nervos și acum asta. Nu cred că mai era în toate mințile. Ș-apoi, se știe că borcanele sunt bune pentru un singur lucru, și acela e proiectarea imaginii cuiva cu susul în jos. În caz de febră, e bine să folosești oțet.

– Încearcă să te liniștești, mă îndeamnă el, gâfâind. O să fie bine … Haide, calmează-te și încearcă să-ți amintești visul.

– Care vis? Am întrebat năucă. Nu mă puteam concentra deloc.

– Cel cu numere … explică el, apăsându-mi ușor când pe stern, când pe pleoape.

– Știi, nu cred că-i o idee chiar așa de bună. Adică … ce rost a avea să-mi amintesc? N-ar avea niciun rost. Oricum, am doar fragmente.

– Haide … mi-a șoptit ecoul lui. Încearcă măcar.

– Bine, fie. Doar de data asta, am cedat în cele din urmă. Mi-am apropiat pleoapele grele, dar nu s-a întâmplat nimic. Știam deja că n-o să se întâmple nimic. Când mi-am dezlipit genele, m-am văzut tot pe culoar, tot jos. N-a fost decât o coincidență.

Vreau să mă ridic și atunci, el iese dintr-un perete de naftalina și-mi apăsa din nou pe stern, doar că de data asta pare mai degrabă că-îmi face masaj cardiac. Degetele lui gelatinoase își pierd amprentele și cu toate astea, continuă să preseze. E imperturbabil, respirația mea agitată nu reușește să-l înmoaie.

Are o expresie perfectă și, în mână, un revolver … și revolverul e aproape de tâmplă, că un ultim argument. Gestul mă sperie atât de tare că nu mai sunt în stare nici să tremur cum trebuie. Sudoarea mi se strânge pe frunte în boabe clare și-mi alunecă până aproape de liniile fine ale buzelor. Sper că-i o glumă și … „Bang!”- vibrează unde, făcând un zgomot infernal. Pulsează izvor de sânge și nu pot să strig. Nu mai pot să-nsemn nimic. Încep să-mi zboare creierii. Umbra lui rece se prăbușește peste mine. Amorțesc de frig.

– Te rog să nu plângi, imi aud ecoul. Cuvintele … îmi sunt cifre ascuțite … și  bolborosesc … prin tunelul pe care mi l-a pus în minte. Până la urmă, e doar un gol. Poți să încerci să-l acoperi sau sa-l umpli … cu ce ai la-ndemana … dar … un substituent va fi mereu … un substituent.

De Dumitrescu Roxana-Mihaela