Mă transform în amintire şi îi străpung sufletul, acum pot călători în sufletul sufletului.Secundele aleargă în loc, viaţa e un banc de amintiri, speranţe, dezamăgiri şi iarăşi amintiri.După lupte seculare ajung în nucleu…Opreşte-te! Muzică, ţipete, suspine , urlete, gânduri spălate-n sânge, imagini incolore şi toate într-un atom inexistent.Aud răsunând un nume meodios N, Ni…, Nina.Este un copil abuzat , ce cântă la pianul cu trei clape lipsă.Se vedea că în ochii ei trăia cineva, o creatură independentă, ce are opinii, nu s-a născut doar cu calităţile primare inutilizabile. Simfoniile lui Orfeu răsunau in liniştea asurzitoare. Am ieşit din nucleu, sunt aproape de ieşire , văd pereţi şubrezi clădiţi din speranţe confuze.

                    Acum am reintrat in abis, în ,,lumea reală” ! Cum aş putea numi această gaură neagră, cum i-aş puta spune ,,lume”  unui  loc cu răsărituri fără de soare, nopţi fără de vise şi viitor inexistent? Acest univers îşi desfăşoară activitatea în trecut. Alerg prin acest necunoscut şi sunt neputincioasă. Toţi suntem nişte marionete ce pot să se mişte doar dreapta sau stânga şi câteva ies din tipare… şi regretă! Eu sunt om. Nu , nu este ceva firesc! Nu te poţi numi  om dacă trăieşti in amintiri!  Continui călătoria, acum într-un loc mai obişnuit şi din nou apar gânduri negativiste, comparaţii concrete. Mă opresc şi strig:

–          Sunt un om , povestea mea are un început şi un sfârşit, dar am hotărât să am o desfăsurare abstractă. Viaţa e eternă , tu eşti o plimbare prin eternitate , totul este un semn de ăntrebare, în scorburi de morcovi,  în mijlocul soarelui , în misterul lunii, viaţa este o eternă întrebare, este o lamă, pe orice parte ai întoarce-o tot taie , o Mona Lisa creată de un geniu neânţeles.

Cât timp va exista viaţa va exista şi întrebare!