Iluzie

Eram în practica  de specialitate,a anului doi de facultate, în Oltenia.

Câmpia cu pielea zbârcită şi crăpată ,zace întinsă şi deshidratată, în arşiţa dupa-amiezei sufocante.

Era un iulie înebunitor de cald.Atât de cald ,încât ţi-ai dori să fii închis fără scăpăre,într-un imens frigider.În jur, totul e pârjolit şi mutilat,de canicula sadică.Linişte eternă…Pe pământ ,viaţa a fost învinsă de căldura anotimpului .Cerul se topeşte într-o lumină orbitoare şi se scurge apoi ,în rănile pământului.Căldura alungată din pământul sec şi sufocat,se ridică în aburi grei, care deformează imaginile, ca într-o halucinaţie nesfârşită.

Imensitatea ,libertatea şi frumuseţea tainică şi neclintită a câmpiei,mă absorbiseră deplin şi mă trezisem acum ,singurul supravieţuitor,martor al sfărşitului.

Calea ferată dezafectată,furată pe alocuri,părea un şarpe ruginit şi bătrân, cu corpul rupt, care-şi dădea duhul în ţărână.

Înaintam toropit,privind în faţă peisajul ce dansa ireal şi hipnotic,desfăcut de realitate.Mă opresc brusc şi îmi frec ochii încinşi ,ca să mă conving că încă sunt viu.

În mijlocul pustietăţii,când totul parea definitiv ars şi şters din viaţă,se îndreaptă spre mine ,un vagon de tren, fără locomotivă, cu rufe puse la uscat, agăţate de geamuri.Mă gândesc,cu fiori reci de data asta,că voi fi şi eu învins curând ,mă voi topi şi eu şi mă voi scurge,ca şi cerul de deasupra,în crăpăturile pământului.Beau însetat ultima rămăşiţă de apă şi privesc iarăşi năucit,spre dinozaurul albastru cu uşi şi ferestre,răsărit din pântecul încins al câmpiei.

Încerc să-mi revin,deşi simt că luciditatea,mi s-a evaporat, precum ultima picătură de apă,din sticla goală ,ce mi se topeşte în mână.

Pe măsură ce înaintez,vagonul fantomă  înaintează şi el, lent ,fără ţintă,fără staţii de oprire,pe o linie demult dezafectată.Mă apropii tot mai mult,cu teamă ,iar inima, brusc,începe să-mi bată nebuneşte, ca în faţa unui miracol.Aproape că am ajuns în dreptul lui ,îmi fac curaj şi vreau să privesc minunea.

Dar odată cu mine ,pare că s-a oprit şi vagonul.Zăresc pasageri la geamuri,câţiva copii,care şi ei mă privesc miraţi ,ca şi cum s-ar întreba, de ce nu urc în tren.Mă uit impacientat în jur,încercând să zăresc o staţie, un peron, o realitate care să mă facă să nu-mi pierd definitiv minţile.Nu se vede decât câmpia infinită, schingiuită şi arsă de soare.

Copiii care mă priveau mai inainte miraţi,coboară acum din vagon…după ei, urmează o femeie.Se apropie de mine şi atunci ,clătinându-mă,cu gura uscată,o întreb unde merge trenul.

Ascultă neclintită întrebarea mea şi tace mărind aşteptarea ,apoi brusc, izbucneşte într-un râs răguşit,ce-i dezveleşte gura ştirbă, ca o padure tăiată.

Întrebarea mea, fusese cât se poate de serioasă,aşa că nu-i înţeleg deloc reacţia.Râde încontinuu,iar de la ea,văd cum se molipsesc şi cei trei copii de lângă.Mă vede nemişcat, fără reacţie şi revenindu-şi,se opreşte şi mă priveşte cu ochii săi decoloraţi.

-De mult n-am mai râs aşa!Auzi matale…şi începe iar să se zguduie de râs, mascându-şi cu mâna,gura ca o peşteră umbroasă.

De data asta,râsul ei, m-a tras ca o mână nevăzută ,din halucinaţia în care mă pierdusem complet. Zâmbesc şi eu tulburat şi încep să pătrund timid ,adevărata realitate.

Văd iarăşi hainele agăţate la geamuri şi mă lămuresc târziu, că oamenii ăştia locuiesc aici, într-un vagon de tren.Îmi este atât de sete şi am o senzaţie tot mai acută,de leşin iminent.Sunt complet epuizat.Nu-mi mai doresc nimic,decât să intru in vagon şi ca un navetist al absurdului, să adorm, întins pe o banchetă,iar la trezire,să fiu acasă.

Femeia îmi ghiceşte oboseala şi mă invită să mă odihnesc puţin.Urc scările vagonului ,având iarăşi sentimentul acela de ireal,de desprindere de realitate.

Înăuntru, pe culoar,mi se pare mai cald ca afară.Vreau totuşi să mă odihnesc puţin şi îmi caut un compartiment liber,fără ”călători”.O fetiţă palidă şi slabă, mi se strecoară printre picoare şi aleargă către ieşire ,urmează un băieţel cu pielea bronzată şi cu zâmbetul nefiresc de alb.

Pesemne că pasagerii se grăbesc să coboare ,înainte ca trenul să plece,gândesc amuzat…

Femeia mă duce în primul compartiment.Pe scaune ,câteva oale, farfurii  cu resturi de mâncare şi o pâine ruptă pe măsuţa de lângă geam,o maşină de gătit cu gaz ,pe podea,toate îmi dau senzaţia,că sunt totuşi ,într-o bucătărie.Cer nişte apă,iar ea îmi arată o sticlă de plastic, deasupra noastră ,în locul unde altădată,călătorii îşi puneau bagajele.Apa era caldă şi tulbure,dar în acel moment ,în care mă uscam la propriu de sete,mi s-a părut o adevărată binecuvântare,un elixir de viaţă veşnică.

Mirosul de mâncare ,se simţea tot mai greu,amplificat de căldura sufocantă ,aşa că am ieşit pe coridor şi cu permisiunea gazdei ,mi-am găsit un compartiment liber.Epuizat,m-am întins pe canapele ca într-un pat.Mă aşteptam dintr-un moment în altul ,să apară un naş mustăcios şi burtos,care să-mi ceară biletul.

De opt ani,oamenii ăştia ,locuiesc într-un vagon de tren,gândeam.Am închis ochii…Şi totuşi ,nu ştiu de ce,nu-i puteam compătimi.Nu mi se părea nimic trist.Viaţa lor,părea un film de comedie ,regizat de genialul Emir Kusturica.Şi chiar mă aşteptam,să se audă dintr-un moment în altul, vocea regizorului,care striga:”Urmează scena cu vagonul din câmp…Motor,acţiune!”

M-am trezit la un moment dat,printre râsete şi ţipete de copii,ce se jucau pe coridor.Ajunsesem la destinaţie?

Mă ridic şi privesc pe geam…Se apropia seara.

La plecare, i-am mulţumit femeii, pentru ospitalitatea de a mă fi primit în „casa” ei şi le-am lăsat copiilor proviziile pentru drum ,din rucsacul de călătorie.

Se mai răcorise,se putea în sfârşit respira.Din crăpăturile pământului,cerul înviase şi se ridicase măreţ şi infinit în bolta lui.Câmpul se trezise şi el,împreună cu firavele şi delicatele sale creaturi.Viaţa învinsese înca o dată,iar soarele se înroşise mănios,trăgând după el,cortina nopţii.

De  Marius Concita

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 7.5/10 (42 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +21 (from 41 votes)
Iluzie, 7.5 out of 10 based on 42 ratings