” De Crăciun, toată dragostea și bucuria pe care o dăruiești celorlalți se întoarce, în mod miraculos, înapoi. Cu cât dăruiești mai mult cu atât vei fi mai iubit.”

John Greenleaf Whittier

Orașul arată, în luna decembrie, ca un tărâm fermecat, un colț dintr-o lume bună, ocrotită de zâne și personaje de poveste. În fața primăriei se găsește un brad înalt, cu multe cutii învelite în ambalaj pentru cadouri, iar becurile multicolore, aprinse devreme, revarsă de sus în jos o cascadă luminoasă, strălucitoare, la care se adaugă prezența unor personaje îndrăgite, care  străjuiesc cuminți, fără a se sinchisi de copiii care le îmbrățișează emoționați, zâmbind inocent în dese fulgere de blitzuri, aplauze și vorbe de alint.  Alba ca Zăpada, piticii prietenoși și un Moș Crăciun voinic, cu pieptul înainte și un sac imens în spate, completează acest tablou magic, de care locuitorii se vor bucura și anul viitor, în luna ianuarie, vreo zece zile. La vreo cincizeci de pași, un alt colț de vis, cu cabane din lemn la care se vând gogoși, fructe, vată de zahăr, jucării, amintiri, apoi un carusel, un alt brad, o scenă cu un ecran uriaș, pe care apar și dispar eroii din povești, totul sub un mozaic luminos, feeric și muzică de colinde, înaintea sărbătorilor de iarnă, care vor veni cam după două săptămâni.

Prin mulțimea de adulți și copii, ferindu-se de jandarmi și polițiști locali, copiii străzii gustă lacom din aceste momente: cerșesc, se îmbrâncesc, fură de pe tarabe, profitând de neatenția vânzătorilor, mai primesc câte ceva din milă, dar nu destul ca să-și cumpere tot ce-și doresc, unii neavând bani nici pentru soluția de pus în pungile din care trag năuciți, cu privirea rătăcită și mersul șerpuit.

Claudiu are unsprezece ani, este blond, cu ochii albaștri, are hainele curate, iar ghetele mai mari și sparte, le-a primit de la o vecină. N-a crescut dintotdeauna pe străzi, chiar se gândește cu plăcere la timpul când tatăl său venea acasă, obosit și cherchelit, cu bradul cumpărat pentru cei patru copii  care-l așteptau cu inima la gură, scotocindu-l prin buzunare, pentru a găsi dulciurile mult așteptate. Nu aveau de unde ști cu câtă trudă câștiga banii din care le cumpăra mereu pomul la Crăciun, dulciurile și mâncarea, neglijându-se pe el, până în ziua în care răpus de o boală vicleană, de supărare și neputință, rămas fără slujbă, cu multe datorii, a murit. Mama n-a putut să-i crească, banii câștigați cu ziua fiind prea puțini, așa că a plecat să lucreze în străinătate, lăsându-și odraslele în grija bunicii, bătrână și neputincioasă, care mai degrabă avea ea nevoie de ajutor. Doi dintre frați, mai mari, lucrează pe unde pot și câștigă câte un ban, dar el și sora mai mică o duceau cel mai greu. A ales să se descurce, a cunoscut copii asemenea lui, uitați de părinții plecați prin lume, orfani, trimiși la cerșit și furat, deprinși să mintă, să-și apere câștigul, să supraviețuiască pe străzi, în canale încălzite, în parcuri, gară, autogară, hăituiți de cei de la care cerșeau, de asistenți sociali și polițiști, care credeau că un pat curat și-un blid de mâncare la centrele de primire ale minorilor pot înlocui căldura vorbelor, alinturilor, mângâierilor părintești. Este adevărat, hoinărind prin oraș și căutând prin pubele, nu găseau ce le oferea statul, pentru scurt timp sau în plasament familial, dar libertatea de a se răzbuna pe viața aspră și grea ei cred că o au numai pe străzi.

Ca în fiecare iarnă, adresează celui de sus din nou aceeași dorință:  ” Aș vrea să-l revăd pe tata, să-l îmbrățișez când aduce bradul iar el să-mi turtească nasul și să mă mângâie pe cap!”, se ruga băiatul, cu gândul la tatăl lui care obișnuia, când venea acasă, să-i pună degetul pe nas, apăsândui-i-l, după care îi ciufulea cu mîna părul blond și încâlcit. Era convins că la un moment dat, sărbătoarea Crăciunului va crea o magie prin care visul său se va împlini.

Deodată, ochii ageri și vicleni ai copiilor l-au fixat pe un bătrân, îmbrăcat elegant, cu palton, căciulă de miel, cu un baston în care se sprijinea, cu fizionomia unui om instruit, exprimând liniștea unei existențe fără griji. Se deplasa destul de bine, cu pași mărunți, siguri, și probabil că i-ar fi fost mult mai ușor să meargă dacă nu ar fi avut în cealaltă mână o sacoșă mare, plină cu cumpărături, pe lîngă care atârna și o borsetă, ținută de o curea, cu degetele măinii care prindeau și baierele sacoșei. Pe acest om, Claudiu îl recunoscu, căci de mai multe ori, lui și altor băieți, le cumpăra fructe, dulciuri sau mâncare, spunându-le că le oferă în amintirea băiatului său, pierdut prea devreme, subliniind hâtru că nu le va da niciodată bani cu care să-și cumpere otrăvuri pe care să le inhaleze.

Fără cuvinte, printr-un limbaj clar, al privirilor, micii derbedei au conceput un plan pe care Claudiu l-a înțeles. Urmau, ca într-un moment potrivit, să-i distragă atenția bătrânului, să-l atace,  să-l jefuiască, fără a ține cont de omenia dovedită de acesta, tot timpul. Trebuia să facă ceva, să-și determine camarazii să renunțe la intenția perfidă, să-l ajute pe cetățeanul nevinovat, cu sufletul generos, pe care-l îndrăgise, însă nu avu când să găsească o soluție. Vagabonzii nu puteau să piardă ocazia, căci aleea pe care se deplasa omul era pustie, iar clipele erau prețioase pentru ei; unul mai voinic l-a izbit cu umărul, în spate, fără milă, cu sete, apoi, când bătrânul s-a prăbușit icnind năucit de durere, altul l-a lovit cu piciorul în piept, iar altul i-a smuls borseta. Claudiu s-a grăbit să intervină, a alergat spre cetățeanul căzut la pământ, să-l apere cu trupul, cu puterea sa, l-a apucat pe unul dintre golani de brațe, observîndu-i intenția  de a lovi, furios, cu pumnul, strigănd:

— Ajunge, nu-l mai loviți!

L-a auzit pe cel care asigura paza avertizându-i să fugă, apoi toți au dispărut, în diferite direcții. A rămas lângă bătrân, chinuindu-se să-l ridice, cu ochii inundați de lacrimi fierbinți, de milă, de rușine, de vinovăție, căutând să deslușească de pe buzele lui, tremurânde, cuvinte ce nu puteau să iasă. A observat la câțiva pași o siluetă, alerga spre el, iar culoarea gri a hainelor și mai ales cascheta  l-a înspăimântat. Trebuia să scape, nu-și putea dovedi nevinovăția, nu l-ar fi crezut nimeni, își spunea în timp ce alerga înfricoșat, simțind că este urmărit, aproape de a fi atins pe umăr. Ajunsese pe trotuarul aglomerat, iar strigătele urmăritorului: ”Hoțul, prindeți-l!”, îi diminuau șansele de a nu fi prins, așa că a sărit în stradă, fără a ține cont de mulțimea de mașini, care se deplasau cu viteză în ambele sensuri, zgomotul claxoanelor și lumina farurilor zăpăcindu-l și mai mult. Într-o clipă coșmarul a luat sfârșit; o lovitură puternică în șold l-a proiectat pe asfalt, gustul sărat al sângelui,  o durere în tot corpul, glasul unui șofer care se scuza că n-a avut timp să-l observe, fețe străine deasupra sa și un somn lung, prea lung…

***

După mult timp a visat. O lume frumoasă, case luminoase, chipuri de oameni fericiți, cărora dorințele le fuseseră împlinite, de regii magi, întâmpinați cu versuri de colinde și bucurie. Deodată un moș cu barbă albă, haine roșii, cu privirea blândă, însoțit de un bărbat, al cărui chip nu-l observa, s-a oprit lângă el și i-a zâmbit blajin. A dispărut în taină, iar o mână caldă l-a mângâiat prin păr, apăsându-i cu degetul pe nas. A deschis ochii, privind dezorientat, amețit, gestul fiindu-i cunoscut. O femeie cu halat alb a rostit bucuroasă: ”Și-a revenit!”. Zărea mai clar, oameni străini dar  prietenoși, iar lângă ei bătrânul pe care încercase să-l ajute, continuînd să-i mîngâie buclele încâlcite, i-a apăsat iarăși nasul:

— Credeam că am să fac  Crăciunul, și anul acesta, singur! Am multe surprize pentru tine, apoi într-o casă mare e bine să locuiască și un copil.

A știut dintotdeauna că sărbătorile de iarnă aduc daruri neprețuite celor buni…

De  Vasile Chelaru
Bârlad   – 24  decembrie  2013