Sunt şi eu cuprins
în pântecul balenei uriaşe a lui Eliade,
în pânza unui păianjen „serghian”,
într-un joc al ielelor
şi al gorilei politice
avide de putere…
Seneca îmi şopteşte la ureche:
„Afundă-te în tine însuţi!”-
conştiinţă surdă şi absurdă.
Zâmbesc Cerului-tată,
Lacrimile cad tainic în pântecul Mamei-pământ.

Râmă! Râmă-n continuare!
Astrele cerului au pălit de mult…
Râmă! cu siguranţă
vei regăsi astrul
în solul de apă sărată.
Râmă în nepătruns,
ai speranţă!
Sunt doar vreo 6000 de kilometri
de pulbere
de oase ancestrale descompuse
de Timpul
trecând.

Şi ce ?
6000… cifre alipite fugar,
relativ.
Mă aflu în mine:
eu sunt Divinul
în astrul absent…
Timpul fugar
îmi joacă feste:
senectutea!

Mă regăsesc.
Am pierdut puterea.
Zeiţa Kali m-a zdrobit
cu piciorul fermecat
al Gangelui;
doar inima-mi
mai poartă inefabil,
ca stigmat al unei iubiri nepermise,
talpa cu opt spiţe
a iubitei zeiţe.
Iubito, îţi simt părul negru
şi decolorat de plângerea fiilor pierduţi,
aroma orientală a corpului
penetrabil.
Mă eviţi, nu doreşti
să mi te arăţi precum o revelaţie
divină , esoterică.
Nu e nimic.
Am cumpărat Ramayana…
Acolo, pe raft, te voi zări mereu
printre filele descompuse
aşa cum te-am crezut mereu…
cu fiecare filă te simt mai aproape,
mai aproape de tine, de Adevăr:
O, Shiva, de ce mi-ai luat
chipul?…

Şofranul e gata
să însemneze frunţile sferelor:
un stigmat iluzoriu al mâinilor sale.
Am regăsit-o,
ştiu că e acolo… a mea…
Tălipile de foc dansânde
amintesc
de facerea lumii, de creaţie!
Aşa am fost cândva şi eu?
O simplă scânteie sădită de ea
în ţărâna
nebună?

Nesiguranţă.
Mi-e silă de tot!
Iubesc pe nimic,
îmi vine să-mi zdrobesc trupul cu pietre,
poate aşa voi fi liber de ea.
Aş vrea să plec,
să-mi uit carnea în drum,
dar m-am gândit să-mi iau ca amintire
scheletul animat
de suflarea ei…
însă pe drum m-am prăbuşit,
am uitat că existenţa
mi-e asigurată de câţiva
nervi, muşchi şi vase sanguine…
sau poate
ea mi-a blestemat până şi mineralul
cu omnipotenţa sa?