Exemplul demn de urmat pentru mine este Daniel din Iaşi, un prototip al românului
total. Să nu uităm totuşi că ne aflăm în oraşul descălecării românului total –
Corneliu Zelea Codreanu (unii spun că era polonez, pe nume Zelinski, dar eu nu
cred). N-apuci să deschizi uşa oricărei crîşme iaşiote, că şi dai peste cîţiva
patrioţi os din osul celor care au dat foc în piaţă cărţilor lui Sadoveanu sau care
i-au venit de hac lui Petre Andrei (Adrian Marino spune în cartea lui postumă că
P.A. s-ar fi sinucis de ruşine, fiind şantajat într-o afacere de amor. Sărmanul,
de-ar fi trăit vremurile de azi, s-ar fi lăudat cu chestia asta numită adulter –
astăzi un cuvînt uitat, un arhaism – prin toate tabloidele). Gîfîie cîrciumile,
berăriile, terasele de atîta patriotism. De la orice masă se poate ridica un astfel
de român cu ochii injectaţi orgasmatic, care să te-apuce de guler şi să-ţi vorbească
ore în şir de România, de ţara, ţărişoara noastră urgisită, asuprită, de toţi uitată
şi neînţeleasă. „De ce nu scrii, mă, de Basarabia, îmi spunea cu ani în urmă la CUI,
cu ochii înotînd în lacrimi de duioşie patriotico-alcoolică, un profesor de
estetică. E trup din trupul ţării”. El nu putea scrie, că avea ştate vechi de
ciripitor la Secu. În fine, Dumnezeu să-l ierte.

În distileria minţilor naţionale, iar Daniel este una din cele mai strălucite, se
pot deosebi două variante de romnism: varianta parastas şi varianta parascovenie.
Varianta parşivenie faţă de România nu intră în calcul. Românii totali nu suportă pe
parşivii de zeflemişti, care nu se identifică pînă în rărunchi, pînă în viscere cu
ţara, care nu se pliază precum colanţii pe formele de relief naţionale pînă îşi
pierd ei înşişi forma. Iar dacă aceşti zeflemişti mai şi pun la îndoială calităţile
imuabile ale neamului, sunt ameninţaţi de românii definitivi cu ţeapa
naţionalismului justiţiar. Noi n-am asuprit niciodată, n-am fost bulangii, dar, după
modelul nostru feudal şi criminal – Vlad Ţepeş, putem ucide cu un scop nobil. Să nu
care cumva să vrem noi sînge, ehehei! Morţii mamei lor de patapievici, de
alinemungii şi lucianboiani, care nu înţeleg spasmul nostru naţional, conchide
Daniel al meu.

În varianta parastas, pe care Daniel mi-o împărtăşeşete la cîte-o berică, ţara este
măreaţă cît încape, o republică măreaţă vatră. I se trec sub tăcere defectele, aşa
cum, cu germenii creştini ce ne-au mai rămas, lăudăm un mort chiar dacă va fi fost
un ticălos. Vai, exclamă cohortele de profesoare şi coafeze, Nadia, gîgîlicea aceea
de fată cu nota zece, sarmalele noastre, Hagi, mititeii, privighetorile, caltaboşii,
căcălica noastră naţională. Vai, exclamă româncele verzi măritate prin Arizona
dreaming şi la dracu-n praznic ce barabule erau pe la noi, ce cepe, ce ce-puţe, ce
veveriţe, nu negre ca alea de prin America. Şi urmează lacrimi şi micţiuni
înduioşate în chiloţei. Asta e, ne înduioşăm repede. Gintă latină, ce vreţi!
Dreptu-i, ne înduioşează repede destinul nostru, „notre patrie heroique et martyre”,
dar imediat după aceea putem înjura ţara, dacă nu se aprind chibriturile sau dacă
pierde „naţionala” la fotbal. Ne iubim limba naţională „pă sticlă”de dăm în
bîlbîială, dar o vorbim şi o scriem asemeni chivuţelor, de te-apucă plînsul. Ne
batem în piept cu Eminescu, dar îl receptăm ca pe un fel de erou de telenovelă.
Suntem creştini, supracreştini, chintesenţă de creştini, dar avem cel mai mare număr
de ghicitoare şi vrăjitoare din Europa la mia de locuitori.

România parascovenie e mai ceva, extazul mîndriei lui daniel al meu! Noi suntem
buricul sau danpuricul pămîntului, avem un destin fără seamăn pe lume. Savanţi în
adidaşi ne arată la Codul smintiţilor lui Oreste ori prin reviste parcă scrise de
Vanghelie că polul magnetic, spiritual, duhovnicesc al lumii e pe undeva prin
Vrancea ori pe la Roşia Montană. „Pe aici pe undeva este polul magnetic, un adevărat
axis mundi pe pământ românesc.La aceasta contribuie şirzăcămîntul uranifer de la
Soveja (nu întâmplător aici a fost descoperită esenţa culturii româneşti – Mioriţa),
care poate fi descris, în esenţă, ca un zăcămînt dispers cu grad scăzut de
mineralizare combinat cu eflorescenţe de tip filon, cu concentraţie mare de minereu,
aceste filoane fiind dezvoltate pe distanţe mari şi care mai au o caracteristică, în
zonele de contact încrucişate avînd concentraţii imense de minereu, aşa-numitele
vîltori” (am citat dintr-un individ, şi sunt destui, de pe internet).

Avînd acest dat ancestral,afirmă Daniel, noi avem un viitor măreţ şi vom lupta pînă
la capăt cu toţi şi cu toate, atâta timp cât nu ne vor frânge săbiile, îi vom
spârcui cu ele şi ne vom bate pentru ultima brazdă de pământ. Iar dacă ne vor lua
săbiile, îi vom sfârteca cu paloşele (iertaţi cacofonia); iar dacă ne vor lua
paloşele, îi vom hărtăni cu cuţitoaiele şi cu culişerele de la stâni; iar dacă ne
vor lua şi pe acestea, îi vom ciocârti cu briştele; iar dacă ne vor lua briştele, îi
vom înţăncuşa cu ţâuiecele; de ne vor lua şi pe acestea, le vom da poace cu
mânurile; iar de ne vor ciumpăvi de acestea, le vom trage şuturi în fund cu
picioarele; iar de ne vor reteza şi pe acestea, îi vom înjura ca la uşa cortului, ca
valahul de pe ţeapă, vom rânji la ei şi le vom arăta limbile; iar de ne vor scoate
dinţii, ne vor tăia buzele şi limbile, ne vom pârţâi cu dispreţul nostru suveran;
iar dacă nu vor suporta pârţurile noastre suverane şi ne vor omorâ, vom putrezi pe
câmpuri şi le vom polua mediul ambiant; iar dacă vor pune filtre ecologice să nu-l
poluăm, le vom înfunda filtrele…

Aşa ne vom bate pentru acest pământ bun şi frumos. Toţi, până la ultimul, mai bine
zis până la penultimul, că şeful trebuie să rămână în viaţă.

 
De Radu Parpauta